În mediul rural se poate

Când pășești pe holurile Școlii Gimnaziale nr. 1 Ciocârlia, județul Constanța, alături de diplomele care împânzesc pereții, generații  întregi de elevi te privesc zâmbitori din fotografiile expuse. Florica Nicolae, directoarea școlii, e adesea în mijlocul lor, pe câte-o planșă colorată care spune povestea ultimului proiect Erasmus+ sau a vreunei excursii cu școala.

Din cei 59 de ani ai săi, Florica Nicolae a predat aproape 36 biologie. În 1994, când a venit la Ciocârlia, visa să aibă propriul său laborator. Așa că și-a suflecat mânecile și s-a apucat de treabă: a luat ramele de la tablourile cu Ceaușescu și le-a folosit pentru insectare și ierbare, a recondiționat puținele materiale pe care le-a găsit într-o cămăruță, a făcut rost de microscoape din alte școli și a rugat copii să o ajute la amenajare.

În prezent, laboratorul de biologie este de multă vreme un vis împlinit, însă Florica Nicolae continuă și astăzi să construiască și să dezvolte școala pe care o conduce de 20 de ani. Pentru că urmează vârsta pensionării, misiunea ei din școală se apropie de final. Care este moștenirea pe care o lasă directoarea?

***

Cred că dintr-o întâmplare mi-am dat seama că vreau să fiu profesoară. Biologia mi-a plăcut foarte mult; am participat la olimpiade în liceu. Am ajuns și pe la județeană și un pic mai sus în clasa a XII-a.

Îmi doream să dau admitere la Farmacie. Nu știu din ce motive, cred că așa a fost să fie, nu m-am mai înscris la Farmacie și m-am înscris la Biologie la Institutul Pedagogic de trei ani Constanța. Concurență extrem de mare, 25 de elevi pentru un loc. Am rămas surpinsă că am intrat, deși muncisem mult pentru asta fără ca părinții mei să investească cum investesc acum părinții în copii; eu proveneam dintr-o familie modestă, iar când am spus că am intrat la facultate, toată lumea a rămas uimită. Era 1977.

Am terminat. Am luat o repartiție guvernamentală dintr-o listă de posturi extrem de mică, evident în mediul rural. Îmi doream ceva aproape pentru că mă căsătorisem între timp. Cel mai aproape a fost pe undeva pe lângă Ciulnița, Dragoș Vodă se numea. Am mers acolo un an, soțul într-o parte, eu într-o parte, după care a venit un copil, am întrerupt și apoi m-am angajat ca suplinitoare în județul Constanța. Am funcționat la Adamclisi vreo 8 ani. Apoi a venit Revoluția cu ușile și porțile deschise. Am reușit să îmi iau un transfer la Liceul Cobadin prin ‘90. După aceea, dintr-o deducere de activitate, am venit în ‘94 ca profesor la Ciocârlia.

Îmi doream extrem de mult să am propriul meu laborator de biologie pentru că îmi iubesc meseria și am practicat-o cu tot dragul și cu tot sufletul. Mi-a plăcut.

Învățam undeva în spate, iar când am venit, doamna director – foarte deschisă – mi-a spus: „Uitați aici în cămăruța asta sunt materialele de biologie”, care erau amestecate cu cele de chimie, fizică și așa mai departe. Foarte puține, într-un stadiu avansat de deteriorare. Le-am luat, ce s-a putut folosi, am folosit; ce nu, am recondiționat; ce nu s-a putut deloc, am aruncat.

Nu aveam microscoape, decât unul singur și ăla fără obiectiv; am cerut de la Adamclisi unde era mătușa mea profesor de biologie. Am cerut și de la Școala 12 de la Constanța, unde era un domn director de biologie.

Am început să construiesc câte puțin cu copiii. Prima mea generație era clasa a VI-a. Copii mi-au adus broaște țestoase pe care le-au găsit pe unde au murit; nu erau într-un grad avansat de descompunere; am cumpărat formol de la farmacie de la Cobadin, am formolizat. O fetiță mi-a adus un arici pe care i-am explicat cum să-l împăieze; am făcut diverse planșe. Pentru că venise Revoluția, tot ce însemna portretul lui Ceaușescu rămăsese în cămăruța aceea. Și pe ramele acelea am început să pun: insectare, ierbare, diverse plante din ierbarul personal pe care și acum îl mai am în laborator. Și așa am pus bazele.

Apoi a venit dotarea de la Minister și ne-au mai dat materiale achiziționate: set de microscoape, planșe și altele. În 2001 asta.

Din 2014 am început accesarea fondurilor europene. Este o oportunitate atât pentru colegii mei, dar mai ales pentru elevi. Câți elevi din mediul rural au posibilitatea să meargă? Am avut până acum două proiecte Erasmus. În primul proiect, elevii și profesorii au mers în Ungaria și în Polonia. În cel de-al doilea, au fost în Turcia și vor pleca în curând în Spania și iar în Polonia. Elevii sunt foarte încântați, leagă prietenii. Sunt cazați la familii acolo, ziua și-o petrec împreună cu noi, iar după ora 17:00 le organizează familia respectivă programul. Când pleacă se lasă cu plânsete.

Totul este să-ți placă, să-ți faci munca cu pasiune, cu dedicație. Recunosc că uneori am pus prea mult suflet. Nu regret, regret că poate din dorința asta a mea de a face lucrurile bine, de a le face de calitate, mi-am neglijat un pic familia, dar fără să aibă repercusiuni pentru că am găsit înțelegere. Eu m-am simțit un pic vinovată că uneori continuam acasă ceea ce nu terminam la școală.

La primul concurs de director am participat în ‘98. Au fost perioade când concursurile au fost suspendate și am fost numită cu delegație, dar am la activ trei concursuri de director.

Ca director nu m-am simțit marginalizată. Munca mea a fost apreciată prin numirea în numeroasele comisii din care am făcut parte: de examen pentru director, de elaborare a subiectelor pentru director, în Centrul de Resurse pentru Management Educațional.

Am avut o sincopă undeva când din punct de vedere politic s-a încercat o schimbare. Era perioada când nu se dădea concurs. Directorii erau numiți cu delegație, îmi expira mandatul pe 31 august, iar pe 1 septembrie a fost numit alt director.

Nu era nici măcar din școală și comunitatea care a fost și este în permanență alături de mine și Consiliul Local au făcut demersuri, au luat semnături, iar după o lună de zile domnul a fost schimbat. Este vorba de 2010, pentru că tocmai reabilitasem școala.

Muncisem foarte mult și îmi părea rău nu pentru că muncisem, pentru că nimeni nu e de neînlocuit, dar îmi părea rău pentru că era prea aproape de ceea ce muncisem. Era prea aproape și pusesem atât de mult suflet în tot ce a însemnat reabilitare, compartimentare și parcă nu apucasem să mă bucur de reușită. Și mi-ar fi părut rău ca cel care vine după mine – fără să îi contest autoritatea – nefiind de aici să cunoască comunitatea, să cunoască colegii, elevii, să nu păstreze ceea ce eu am construit. M-ar fi durut foarte tare să se deterioreze. Școala arată așa cum este din 2009. 

Există percepția asta că în mediul rural nu se face și că rezultatele elevilor din mediul rural nu sunt pe măsura celor din urban. Dar rezultatele noastre, chiar mai slabe fiind, se datorează exclusiv muncii profesorilor.

Acasă, cel puțin în ultima perioadă, părintele nu se implică absolut deloc, iar elevul învață din ce în ce mai puțin. La oraș părintele investește foarte mult în pregătirea în particular, iar profesorului de acolo îi este mult mai ușor să lucreze cu niște copii ai căror părinți sunt preocupați de viitorul lor.  

Uneori considerăm că munca noastră nu este apreciată pentru că noi muncim mult mai mult.

Ce generații am avut! Aygul care este prin Turcia, Indira care este căpitan de navă. Recent, Diana a luat la Bac la mate 10 și a intrat la Facultatea de Marină Militară. Nu zic că ni se datorează nouă, dar am contribuit și noi. Ne bucură succesul foștilor noștri elevi și din cauza aceasta când se pune eticheta că în mediul rural nu se face, nu se drege, ne doare, să știți. Pe toți ne doare că se spune că în mediul rural nu se poate. Dar școlile din mediul rural sunt super.

S-a tot încercat reforma în învățământ și nu se ajunge la niciun rezultat. Este foarte frustant și pentru elev și profesor pentru că schimbările astea se succed cu prea mare rapiditate. Nici nu ne acomodăm cu o schimbare că se schimbă altceva. Așteptăm o schimbare care să persiste.

Iar copiii nu mai învață, nu știu de ce. Noi trebuie să le formăm lor competențe, dar trebuie să ne folosim de niște cunoștințe. Competența de scris și citit prin exercițiu se formează. Zic și eu. Și nu mai citesc pentru că deschid telefonul. Nu mai scriu corect pentru că folosesc tastatura sau touch-ul și nu mai au limbaj dezvoltat. Sunt și excepții. Însă într-un învățământ de masă toți trebuie să atingă competențele astea minime.

Nu știu cine să fie de vină aici. Toată lumea cred. Profesorul are partea lui de vină, părintele că nu îl pregătește, iar copilul este din ce în ce mai rebel, își dorește cu totul altceva.

Metode de predare? Am făcut o mie de cursuri, acum în iarnă am fost cu șase dintre colegi la un curs de formare. Am aplicat. Țin și aceste metode, dar țin o perioadă scurtă după care se plictisesc și trebuie să facem altceva. Este din ce în ce mai greu să motivezi copilul să învețe.

În ultimii doi ani au abandonat șase copii. Este o mare neîmplinire cu care ne confruntăm. Printre aceștia sunt trei fetițe care au deja copii. Mai sunt trei băieți care muncesc acasă. Cu toate demersurile noastre de a continua, nu mai doresc să revină. Este dureros pentru că renunță cu mare ușurință în primul rând părinții, apoi și ei. Părinții trebuie să înțeleagă că este obligatoriu să-i trimită la școală.

Eu zic că am o relație foarte bună cu Primăria, dar nu a fost așa dintotdeauna. E greu începutul, până sensibilizezi și îi faci să înțeleagă că trebuie să se implice. Banii sunt la noi și ne gospodărim singuri prin Consiliul de Administrație, iar când avem nevoie de sprijin pentru burse, transport, deplasări, curățenie și așa mai departe, lucrurile decurg de la sine.

Cu siguranță nu aș face nimic diferit dacă aș putea să dau timpul înapoi. Nu aș avea ce să fac diferit. Aș lua-o de la început pe același drum.

Cea mai mare mândrie din punct de vedere profesional este școala pe care am reușit să o aduc la standardele la care este astăzi, dar și nivelul meu de pregătire. Mi-aș dori o continuare a ceea ce am reușit să fac, fără lipsă de modestie. Știi cum e, la umbra arborelui bătrân, trebuie să crească un lăstar. Încerc să formez. Din păcate, problematica este atât de diversă și din ce în ce mai stufoasă, încât colegii mei se cam sperie de ce urmează.

Sigur se va găsi cineva să mențină și să îmbunătățească ceea ce este. Pentru că m-ar durea foarte tare să mă întorc peste un an, doi, cinci și să văd că s-a deteriorat. Sentimentul acela că se distruge o bucățică din sufletul tău, din munca ta.