În clasamentul privind bunăstarea copiilor realizat de Unicef, în care Olanda se află în frunte, România ocupă locul 25. În funcție de parametrii măsurați, țara noastră este pe locul 4 la bunăstarea mentală și pe locul 30 în ceea ce privește abilitățile. Avem probleme la performanțele educaționale, cu bullying-ul și la capitolul sănătate, unde înregistrăm rate ridicate de mortalitate infantilă. La cunoștințe de bază de citire și matematică, suntem pe locul 34.
Dar suntem pe primul loc la ceva: tinerii de 15 ani se simt încrezători în abilitățile lor de a-și face prieteni cu ușurință. Aici surclasăm Norvegia, Croația și Olanda.
Cu ajutorul uneia dintre autoarele cărții „Cei mai fericiți copiii din lume”, tradusă și în limba română, la editura Humanitas, ne-am uitat către țara din topul clasamentului, Olanda. Michele Hutchison a vorbit cu Școala 9 despre ce înseamnă să îți crești copiii în această societate pe care și ea a descoperit-o după ce s-a căsătorit cu un olandez și s-a mutat acolo, prin anii 2000.
„Într-un mediu de învățare competitiv, copiii concurează unii cu alții, ceea ce provoacă conflicte între ei”
- Copiii olandezi sunt cu adevărat cei mai fericiți? Sau ar trebui să redefinim puțin noțiunea?
- Exact, da. Adică, ce este fericirea? Poate fi atât de multe lucruri diferite. De fapt, cercetarea noastră s-a bazat pe bunăstarea copiilor. Deci nu e ca și cum ar alerga de colo-colo mereu, ar zâmbi și ar aplauda că sunt extrem de fericiți, este vorba despre faptul că se simt bine în pielea lor.
Este vorba de lipsa de disconfort și de mai puțin stres mai degrabă decât de acel vis american care nu este cu adevărat realist.
- Deși noi numim copilăria vârsta fericită, statistica ne spune că unul din trei copii români se luptă cu sărăcia și excluziunea socială. Totuși, pe lângă a rezolva nevoile de bază, mai există și altceva ce poate face un copil fericit?
- Da. Mă voi referi la un raport al UNICEF numit Innocenti Card Report, care analizează ce modelează bunăstarea copilului în țările dezvoltate. Cartea noastră precede acest raport, dar sunt aspecte pe care le-am analizat și noi, de exemplu, bunăstarea mentală.
Evident, în Olanda, ca și în alte țări, a existat un efect al pandemiei. Astfel, sănătatea mentală a scăzut de fapt la adolescenții și adulții tineri olandezi. Acest lucru a fost măsurabil. Cred că este probabil la fel în toată Europa. Dar cred că asta are legătură cu condițiile de izolare și instabilitate și cu faptul că nu au avut posibilitatea de a-și vedea prietenii și de a face tot felul de lucruri pe care le fac copiii olandezi, cum ar fi să iasă singuri, să fie independenți.
Dar să sperăm că acum oamenii se întorc la starea de dinainte, care este un pic mai fericită.
Foto: Michele Hutchison împreună cu cei doi copii
Așadar, avem sănătate mentală, avem sănătate fizică. Deci, puteți să vă uitați la ea în termeni de câtă mișcare se face, la obezitate. Sunt factori destul de importanți.
Apoi, abilitățile de viață sunt destul de importante în ceea ce privește fericirea. Și acesta este un aspect la care școlile olandeze lucrează mult, la fel ca la abilitățile academice și sociale.
Mai sunt relațiile, relațiile cu alți copii și relațiile cu părinții, abilitățile sociale. Și acesta este un aspect la care adolescenții olandezi au scoruri bune, au relații bune cu mamele și tații lor și sunt capabili să comunice și să împărtășească lucruri cu ei.
Îmi amintesc că în Anglia, când eram adolescentă, existau o mare prăpastie între adulți și adolescenți și o mulțime de conflicte. Și văd mult mult mai puțin din asta aici și mult mai mulți adolescenți care încă fac lucruri cu părinții lor.
- Deci o relație sănătoasă cu părinții te face fericit.
- Exact. Bullying-ul este un alt lucru care se regăsește mai puțin în Olanda. Avem statistici foarte scăzute în ceea ce privește hărțuirea. Și cred că asta are legătură cu faptul că școala este mai puțin competitivă.
Într-un mediu de învățare competitiv, copiii concurează unii cu alții, ceea ce provoacă conflicte între ei. Ei nu lucrează împreună, ci concurează între ei.
Iar aici există mai puțină presiune pentru a excela. Ar trebui să treci examenele, ar trebui să le treci la nivelul tău. Și dacă le treci, poți merge la universitate.
Nu e ca și cum ar trebui să ai cele mai bune note pentru a concura pentru un loc la majoritatea materiilor.
„Copiii merg pe filiere și în ritmuri diferite unul față de celălalt”
- Există o presiune uriașă din partea școlilor noastre și a societății, în general, pentru a obține performanțe înalte. Anul acesta, de exemplu, noua lege a educației a introdus în România o dublă examinare la trecerea din clasa a opta la liceu. Cum este în Olanda?
- Din școala primară la liceu, există teste și mai există și opinia profesorului despre ce fel de filieră ar trebui să urmeze un copil. Iar decizia profesorului are greutatea cea mai mare.
Deci, să zicem că profesorul crede că elevul ar trebui să meargă în filiera academică și chiar dacă nu are rezultate la fel de bune la test, va merge totuși în filiera academică. Dar dacă are performanțe, dacă profesorul a sugerat să meargă la o filieră mai tehnică sau practică și se descurcă foarte bine la test, atunci poate merge și la nivelul superior.
Astfel, în ambele cazuri, se speră că, în cele din urmă, copilul ajunge la cel mai potrivit tip de învățământ secundar. Și apoi poate, de asemenea, să treacă de la o filieră la alta. Am văzut asta cu nepoții mei, de exemplu.
Propriii mei copii sunt din categoria celor care învață repede, așa că amândoi au dat examenul de final de liceu când aveau 16 ani.
Așa că poți accelera, dar poți și repeta anii și poți avea și 20 de ani când dai examenele finale de liceu. Copiii merg pe filiere și ritmuri diferite unul față de celălalt.
- Deci, practic, poți repeta anul fără niciun stigmat legat de asta?
- Așa este. Iar acest lucru înseamnă, de asemenea, că elevii din școala primară rămân aici pentru a petrece mai mult timp dezvoltându-se din punct de vedere social și mental și să se joace un pic mai mult dacă au nevoie. Și astfel avem clase în care nu toți au aceeași vârstă. Deci clasele sunt de vârste diferite. Până la sfârșitul școlii, aveți 16, 17, 18, 19 ani, toți într-o singură clasă, pentru că au fiecare viteza lor.
„Să slăbești strânsoarea este cel mai greu”
- Revenind la momentul în care v-ai mutat în Olanda, ce v-a impresionat cel mai mult? Aveți vreo imagine la care să vă întoarceți?
- Da, scena de pe stradă cu oameni care se plimbă cu bicicleta și copiii lor. Ieși pe ușă și aproape că te lovește o bicicletă. Pentru că atunci când abia te muți aici, ai tendința de a intra din greșeală pe pista de biciclete. Nu știu dacă ai vizitat vreodată Amsterdamul, unde bicicletele trec în viteză și unde vezi adulți cu niște bebeluși în față, copii mai mari în spate și ceva mai mari pe propriile lor biciclete. E foarte mobil peisajul.
- Și asta este, de asemenea, o abilitate de viață.
- Absolut, da. Este o bună abilitate de viață să fii capabil să mergi cu bicicleta. Pe atunci, prin 2005 sau ceva de genul ăsta, a fost foarte frumos. Dar, în zilele noastre, bicicletele electrice strică un pic imaginea, pentru că merg mult mai repede, așa că devine mai periculos. Cred că vom avea nevoie de mai multă legislație pentru a face drumurile din nou sigure. Evit să merg cu bicicleta prin unele zone din Amsterdam acum.
- Eu am crescut la țară, jucându-mă absolut liber afară cu foarte mulți copii. Dar în zilele noastre, nici măcar în satul meu nu se mai joacă copiii afară, iar în București ai la locurile de joacă același număr de copii și adulți. Pe lângă crearea unor locuri sigure pentru copii, ce ar trebui să schimbăm în mentalitatea părinților ca să-i lase să se joace singuri?
- Am scris despre punerea riscului în perspectivă și despre acel verb olandez numit „relativeren” care spune că trebuie să cântărești care sunt cele mai mari riscuri cu care se confruntă copiii tăi. Iar aici este vorba de înec, de accidente de circulație sau căderea pe scări. Deci acestea sunt lucrurile pentru care trebuie să vă pregătiți cu adevărat copilul. În ceea ce privește scările, asigurați-vă că se ține de balustradă și asigurați-vă că face asta toată viața.
Iar în ceea ce privește siguranța în apă, să-i înveți pe copii să înoate este o prioritate mare aici. Iar apoi, siguranța în trafic este traversarea drumurilor și siguranța pe bicicletă și părinții și școala îi învață asta pe copii.
Să slăbești strânsoarea este cel mai greu. Un fel de proces gradual de acordare a mai multă libertate copilului, în pași mici.
Eu am adolescenți, așa că acum trebuie să mă asigur că pot ieși în siguranță, să meargă în mod responsabil la un bar și să se întoarcă, să se întoarcă cu bicicleta împreună, niciodată singuri. Dacă cineva se îmbată, atunci îl ajută, dar le spun și părinților. Nu trebuie să fie secretoși cu privire la lucrurile care nu merg bine, ci de fapt să ceară ajutor. Cred că și asta face parte din comunicare, de asemenea, copiii să îndrăznească să vină la tine cu aceste probleme.
Discuții despre plăcerea feminină, la 13 ani
- Societățile noastre pun o presiune foarte mare și asupra părinților. Atunci când nu îți supraveghezi copiii tot timpul, s-ar putea să fii judecat că nu ești un părinte suficient de grijuliu.
- Da, cred că asta se întâmplă și în Anglia. Asta am auzit de la prietenii mei de acolo, că există multă presiune socială atât pentru a-și presa copiii să se descurce bine din punct de vedere academic și în toate hobby-urile pe care le fac, dar și când vine vorba să-i lase să facă lucruri pe cont propriu. Cred că și asta este o chestiune culturală, nu-i așa?
Dacă cultura nu este pregătită pentru așa ceva, nu știu cum o poți schimba, decât dacă ai adunat un grup de părinți și ai creat un fel de enclavă cu o zonă de joacă sigură și apoi toți au fost de acord că acolo se vor duce.
Cred că în Olanda suntem obișnuiți ca copiii să fie singuri, așa că, dacă aș merge în parc și un copil ar avea nevoie de ajutor, ar veni la mine. În timp ce într-o țară în care acest lucru nu este normalizat, copiii trebuie să se ducă să-și caute părinții. Aici este ca și cum toată lumea are grijă de copii, nu doar părintele.
- Un alt lucru care m-a frapat în cartea dumneavoastră este acel manual despre pubertate pe care îl primesc copiii. În România, există o disciplină care se numește „educație pentru sănătate” care are niște lecții despre sexualitate, dar dacă părinții nu sunt de acord ca cei mici să participe, ei nu vor participa. Cum reușesc olandezii să fie atât de deschiși în privința discuțiilor despre sex?
- Cred că este o mândrie olandeză să vorbească deschis despre asta. Și despre droguri, sex și alcool. Există o emisiune la televizor care se numește „Spuiten en Slikken” și este un fel de program educațional, dar și distractiv, și conține o mulțime de informații despre sex și droguri pentru tineri. Și ei arată efectele lucrurilor și, da, este foarte surprinzător pentru mine, ca străin.
- Și noi avem o problemă cu drogurile și în rândul copiilor, nu doar al adolescenților.
- Trebuie să le oferiți cât mai multe informații, astfel încât să facă alegerile pe baza a ceea ce s-ar putea întâmpla de fapt sau nu. Și obținerea de droguri sigure sau testarea drogurilor. În cluburile olandeze puteți să vă testați drogurile pentru a vedea dacă sunt într-adevăr ceea ce spun că sunt. Dar cred că, în calitate de părinte, trebuie să susții informarea în acest sens.
În ceea ce privește discuția despre sex, fiica mea nu primise această educație când am scris cartea. Dar când a ajuns la acea vârstă, la școală au avut o lecție despre plăcerea feminină, ceea ce a fost foarte surprinzător pentru mine. Iar profesoara a venit cu niște jucării sexuale care ar îmbunătăți plăcerea feminină și le-a arătat copiilor.
- Câți ani avea atunci?
- Cred că avea în jur de 13 ani.
- Cam asta e vârsta la care devii cu adevărat curios, la care ai cu adevărat nevoie de informații.
- Da, și e bine să înveți și despre plăcerile pe care le poți avea, dar și despre toate riscurile, pentru că ei au avut o mulțime de lecții despre riscurile bolilor cu transmitere sexuală, despre sarcină și altele, dar apoi au avut și cealaltă parte a lucrurilor, și anume că poate fi un lucru foarte bun și distractiv pentru ambele persoane și iată cum.
„Aici există mai puțină presiune la locul de muncă, în general”
- Și în România, au început tații să-și ia concediu de creștere a copilului. Cum se împart sarcinile și responsabilitățile în cupluri în familiile olandeze?
- Este generalizată ideea de muncă 1 și jumătate, adică un partener jumătate de normă, iar soțul meu cu normă întreagă (familia poate alege cine își ia jumătate de normă; de obicei, femeile sunt cele care își iau jumătatea de normă, n.r.). De fapt, cu normă întreagă lucra patru zile pe săptămână, așa că mai avea o zi pentru copii. Cred că depinde, adică poți să faci și un regim de unu și jumătate, în care femeia lucrează cu normă întreagă și bărbatul cu jumătate de normă, dar familia poate fi sub presiune și din punct de vedere financiar, deoarece costurile de trai sunt mai mari și devine mai puțin posibil să trăiești cu un salariu și jumătate.
Cred că în Olanda acest lucru își are rădăcinile într-un fel de viziune conservatoare destul de tradițională, conform căreia este un avantaj pentru femeie să nu fie nevoită să muncească, ci să aibă grijă de casă, să fie șefa casei, dar să aibă grijă de casă și de copii, iar asta este un fel de tradiție conservatoare creștină care a fost aici înainte și apoi a evoluat.
Am constatat că aici există mai puțină presiune la locul de muncă, în general, mediul de lucru este mai puțin stresant în Olanda. A existat mai puțină așteptare de a-mi umple weekend-urile și serile cu muncă, ceea ce era complet opus în Londra unde munca era viața ta și trebuia să te implici total în munca ta. De asemenea, era un mediu de lucru competitiv, în care trebuia să concurezi cu colegii tăi, iar aici nu a fost deloc așa.
