Atunci când am hotărât să scriu textul respectiv (în ultima clipă, așa cum mi se întâmplă adesea), mi-am dat seama că nu este chiar așa de simplu, că, deși este un eveniment memorabil, prima zi de școală nu pare să aibă contur în amintirile mele și, culmea, că nu am nicio fotografie din acea zi. Și atunci mi-am amintit de metaforă narativă creată de Marin Mălaicu-Hondrari, în romanul „Lunetistul”. Constantin, personajul principal, își crease un album cu fotografii imaginare – niște cartonașe care conțineau de regulă un enunț care sintetiza un eveniment rămas viu în mintea acestuia și care nu a fost imortalizat de aparatul de fotografiat – pe care l-a intitulat „Fotografii pe care aș fi vrut să le am”. Mi-am spus: „Hai să adaug o fotografie la acest album imaginar!” (de-a lungul timpului am mai reconstituit fotografii inexistente) și am început să scriu.
„Nu am nicio fotografie din prima mea zi de școală, îmi amintesc însă și acum acea dimineață de 15 septembrie 1974. Eram în camera mare, îmbrăcată în uniforma școlară probată și răsprobată în zilele de dinaintea începerii anului școlar: rochița pepit în care pătrățelele albe alternau cu cele albastre, gulerașul detașabil, alb, cu striații, sorțul albastru care avea în partea de jos o bandă subțire, ornamentală, ciorapii albi din bumbac, ale căror dungi nu prea se lăsau aliniate, pantofii negri, de lac, cu baretă. Mama îmi prindea codițele cu funde mari, așa cum se purtau în epocă, confecționate dintr-un voal alb, ușor sidefat, iar eu nu aveam stare și mă fâțâiam ba în stânga, ba în dreapta. La televizor cânta Dan Spătaru – «Când merg copiii la școală dimineața», și, tocmai când trăgeam cu ochiul spre imaginile alb-negru, pe ușa camerei a intrat vecina mea mai mare cu patru ani, Dana, care fusese eleva viitoarei mele doamne învățătoare și acum trecea în clasa a V-a. «Haideți să mergem, să nu întârziem!», ne-a spus, iar eu am întins mâna spre ghiozdanul cafeniu care mirosea a nou, în care aveam penarul de lemn cu tocul-rezervor. L-am pus în spate, Dana m-a luat de mână și am făcut cu ea primii pași spre noua mea viață (bine, spre poartă, dar acum dincolo de poartă era drumul spre școală, nu spre grădiniță). Acela e momentul pe care mi l-aș fi dorit imortalizat și pe care l-aș intitula astăzi: «Dana mă ia de mână ca să mergem împreună la școală».
Nu-mi amintesc nimic din drumul spre școală, știu doar că am ajuns într-un careu organizat în ceea ce urma, peste ani, să fie curtea liceului, că niște domni au vorbit, nu știu despre ce, că eu bâțâiam din picioare și îmi vâram nasul în trandafirii pe care bunica îi tăiase din grădină în acea dimineață – roșii, catifelați, parfumați – și pe care mama îi ambalase într-o folie de celofan transparent (pe care toată copilăria mea l-am asociat mai degrabă cu borcanele de compot și gem și nu cu florile). După ce domnii aceia, în costume maronii, au terminat de vorbit, iar «oamenii mari» au aplaudat (poate și unii copii), am plecat, conduși de «tovarășa învățătoare doamna Ioana» (ne-a trebuit multă vreme să nu o numit așa) spre școala veche, acolo unde urma să ne petrecem clasa I, până când școala nouă, «dintre uliți», urma să fie inaugurată. Îmi amintesc mirosul abecedarului și al manualului de matematică și cuvintele doamnei noastre: «Eu am acasă un băiat, Adrian, mai mare decât voi, dar la școală voi toți sunteți de azi copiii mei.» Am privit cu ochii mari spre Marius, colegul meu de bancă, el s-a uitat la mine și tare aș vrea să am acum o fotografie care să surprindă mirarea noastră de atunci. «Cum, mai avem o mamă?», m-a întrebat, iar eu nu am știut ce să-i răspund.”
Am trimis materialul spre publicația respectivă și am așteptat nu atât apariția textului meu, cât apariția celorlalte texte care dezvoltau aceeași temă. Iar când suplimentul a apărut, am început să citesc: „Prima zi de școală nu-mi revine foarte clar în minte” (O.N.), „Nu-mi amintesc serbarea de începere a primei mele zi de școală.” (I.C.), „Ce-mi amintesc de prima zi de școală? Mai nimic.” (V.V.F.), „Prima zi de școală? Sinceră să fiu, nu mi-o amintesc foarte bine” (L.P.)...
„Aha, nu sunt singura!”, mi-am spus. Dar cât de firesc o fi să nu-ți amintești un început? Prima zi de școală, ce pe care ai așteptat-o atât, încă de la grădiniță, prima zi de școală pentru care ai bătut magazinele să-ți cumperi cel mai frumos ghiozdan, cei mai frumoși pantofi, cele mai frumoase creioane? Ce se întâmplă cu noi, adulții, de uităm acel moment unic? Horia, ce spui?
Eu nu-mi amintesc, de fapt, niciuna dintre festivitățile de deschidere a anului școlar din cei 12 ani de școală. Îmi amintesc vag, din prima zi a clasei I, drumul din curte spre sala de clasă, printre straturi cu flori, încolonați câte doi și mergând de mână, dar nu știu cine-mi era alături. Clădirea unde am făcut clasele primare nu mai este acum școală. A fost retrocedată unui proprietar. Din prima zi a clasei a V-a îmi amintesc destul de bine ora de după festivitate, cu prezentarea dirigintei și cu colegul meu de bancă, Cosmin. Ne dădeam coate și ne spuneam șoptit la ureche că este frumoasă. Și frumoasă a rămas, nu doar fizic, ci și la suflet și la minte, până în ziua de azi. Cosmin nu mai este printre noi.
Din anii de liceu nu-mi amintesc nicio primă zi de an școlar, cu atât mai puțin vreo festivitate. Și, dacă să zicem din clasele primare și din cele gimnaziale poate e firesc să nu-mi amintesc, pentru că amintirile acelor ani îndepărtați se estompează cu timpul, trecând într-o existență a unora care nu mai suntem azi, cele din liceu ar putea să-mi fie cât de cât proaspete, fotografiabile, cum spui tu. Dar nu-mi sunt, de unde trag concluzia fie că m-am sclerozat, fie că, de fapt, acele festivități nu erau pentru mine. Și, dacă mă raportez la ce au spus ceilalți intervievați din suplimentul cultural în care ai scris și tu, aș zice că, mai degrabă, a doua variantă este validă. Nimic memorabil, pentru că nimic nu era pentru noi.
Ce cred eu, și am mai spus-o și am mai scris-o, este că de cele mai multe ori aceste festivități nu sunt gândite și organizate pentru elevi. Sunt pentru oricine altcineva: oficialități, părinți, profesori, poate. Dar nu pentru elevi. Nu le lasă amintiri. Nu sunt memorabile. Poate mai mult rămân în amintire, așa cum mie mi-a rămas ora de dirigenție de după festivitate, momentele care chiar le sunt acestora adresate. Poate un obiect simbolic primit atunci. Poate frumusețea dirigintei. Poate parfumul sau zâmbetul colegei sau colegului de bancă. Poate ar trebui să fim mai atenți să construim astfel de fotografii mentale, dacă, la urma urmei, vrem să fie memorabilă experiența trecerii prin școală, cu un început, un mijloc și un sfârșit.
