Din martie, de când lucrăm și învățăm toți trei exclusiv de acasă, am adunat de fapt mai multe deadline-uri ratate decât bifasem în toată viața mea de jurnalist. Am uitat complet de ședința online cu părinții marți, când am muncit vreo 16 ore, m-am scuzat și am recuperat miercuri, amânând alte angarale. Și tot așa.
Mi-am plâns pe umeri cu patru mame și trei tați care mi-au povestit experiența lor cu copii de diferite vârste și provocările asortate. Cum arată acum o zi în familie la serviciul de acasă? Și care sunt totuși „momentele Kodak” care vă dau energie pentru mai departe? Iată răspunsurile lor.
Tl;dr: haos!
Mihaela Toma, antreprenor la Delicatessen.ro, mamă de fată și băiat – 5 și 9 ani:
Să stabilim cadrul: ea, aproape 5 ani, genul care vorbește fără să respire la virgule, își bagă nasul peste tot, încăpățânată ca un catâr și mofturoasă ca o influenceriță de succes. El, 9 ani și un pic, introvertit, obsedat de Fortnite, cu o răbdare de fier când vine vorba de soră-sa, dar ar prefera să fie lăsat în pace și să iasă din camera lui doar când se schimbă anotimpurile. Eu, business nou, mult de învățat, stresată să plătesc toate facturile, pasionată de plecat în roadtrips și de citit în cadă. Deci nasol.
Ne trezim pe rând. Eu prima, să am o oră de liniște până începe distracția – „Mami, nu-mi place omleta, cerealele s-au răcit, unde-mi sunt pantalonii?”. Frecușul ăsta continuă până când evadez la birou, unde întâi ascult zece minute liniștea, după care pregătesc comenzile, vorbesc la telefon, mă întâlnesc cu clienți (da, da, cu mască). Fata declară că viața de birou e boring și nu mai vrea să mă însoțească, deci rămâne pe capul băiatului, care trebuie să se ocupe și de școala online, și de sora lui.
Ce să facem, trebuie învățați cu greul de mici.
În timp ce sunt într-o întâlnire, mă sună el: „Mami, a zis că s-a plictisit și vrea să vii acasă”. Dar asta se întâmplă mai rar, mai ales după ce le-am explicat că trebuie să câștig bani ca să avem ce mânca (și poate să plecăm prin munți la vară) și că, bineînțeles, există și varianta să-i dau la casa de copii – unde însă nu vor avea Fortnite și nici iPad. :) După ce mă întorc ziua trece foarte repede, căci știi foarte bine cum e: jucat cu copiii, curățenie, călcat, gătit – și nu-s genul gospodină. Poate asta e problema!
Cum trec copiii prin asta? Ea suferă profund pentru că nu are prieteni cu care să se joace „pe bune”; a refuzat întâlnirile online de la grădiniță și a dezvoltat diverse frici. Încerc să fiu cât mai supportive. El... nu cred că a observat că suntem închiși în casă.
Mă frustrează faptul că am foarte mult de lucru și nu am timp. Mai lucrez noaptea, însă nu e suficient. Acum, de exemplu, scriu textul asta cu căștile pe urechi și copila împungându-mă în coaste: „Mami, uite ce-am făcut!”.
Bogdan Strătulă, mogul la Urban Sunsets, doi copii, 8 și 10 ani:
O zi acum e un challenge, n-apuci să te plictisești. Mic dejun la 8:30, la 9 încep primele ore. Trebuie să sincronizezi masa de prânz cu pauza mare de la prânz. Uneori nu reușești. Mănâncă supa și știi că la următorul și 40 trebuie să fii cu felul doi gata. După care încep temele. Se termină pe la 5 și, în tot acest timp, printre picături, Fortnite. Mult Fortnite!
Mi se pare incredibilă acomodarea copiilor la situația asta. I-am și întrebat: „Băi, dar nu vă e dor de colegi, să alergați cu ei în pauze, de școală?”. Răspuns: „Păi, nu jucăm Fortnite în fiecare zi împreună?”. Nu știu alții cum sunt, dar ai mei n-au nicio problemă. It’s just another way.
Singurul lucru nasol este că e greu să lucrezi, să câștigi și tu un bănuț când se joacă prin casă. Uneori îți sare țandăra. Te aștepți să înțeleagă că tu ai de lucru și trebuie să te concentrezi, dar nu se întâmplă așa. Mă rog, nu e ușor. Încerci să faci totulpentru birou cât sunt la ore online și să speli vase, să faci de mâncare când sunt liberi. E nevoie de multă organizare, mai ales când sunt doi. Momente Kodak? Unul singur. Mulțumiți-i lui Dumnezeu că petreceți timp cu ei. Money can’t buy this!
Marinela Panaite Rață, jurnalist și președinte la Asociația Dream Project, mamă de doi copii, 2 și 4 ani:
Ne trezim la 6-7 dimineața. Nici nu apuc să pun de cafea, că cei mici îmi cer ceva: de mâncare, apă, lapte, pipi, caca, o jucărie, uneori toate în același timp. Pun pe foc o cafea și o gustare pentru ei, dar deschid imediat și site-ul la care lucrez, urmăresc și jurnalul de știri la TV și arunc un ochi pe agențiile de presă. În timpul ăsta copiii termină de mâncat. Eu încă nu mi-am băut cafeaua.
Soțul meu încă doarme, el va lucra în tura a doua. Facem paturile, așezăm un pic camera pentru joacă. Abia acum e momentul în care ajung și eu la cafea. Trag de ea de la 8 până pe la prânz în timp ce lucrez. Mai scriu o știre, mai fac pe arbitrul între copiii care urlă și se bat pe o jucărie. În urletele astea se trezește și tatăl lor, care începe să-i pună la treabă: gimnastică, desenat, matematică, experimente.
Avem regula asta: când unul dintre noi lucrează, copiii stau în dormitorul lor. Evident că mai „scapă”, și scapă în momente-cheie: când eu urmăresc cine știe ce declarație a lui Iohannis, care spune ceva important, trebuie să transcriu, iar cel mic strigă la mine: „Mami, ute, ute, caca!”. Și își scoate degetele murdare din scutec. Evident, îl las baltă pe Iohannis, îmi iau fiul pe sus și îl duc la baie. În alte zile am ședință pe Zoom cu echipa de la ONG-ul pe care îl coordonez și fiica mea cea mare face un tantrum live: frate-su i-a luat jucăria.
Când fac pauze de lucru caut rețete pe net – nu am gătit în viața mea cât am gătit din 12 martie.
Simt că e foarte multă presiune pe părinți în perioada asta. E netul plin de activități de făcut acasă cu copiii, de parcă acasă tu, părinte, doar asta ai face. Nu, faci totul în același timp. Noi suntem amândoi acasă și tot ne e greu.
Da, nu știu când am mai fi avut noi ocazia să stăm atât de mult cu copiii acasă. Da, ne încurcă faptul că muncim. Dar e și asta o oportunitate să le povestim copiilor de ce procedăm așa, ce facem noi mai exact, cum e cu bugetul familiei, cum se câștigă un venit. Sunt recunoscătoare că avem timpul ăsta în familie, că suntem sănătoși, că avem privilegiul să muncim de acasă – pentru că nu toți pot face asta –, că avem ce munci, că nu se știe nici asta cum va fi pe viitor.
Andrei Cismaru, digital marketer, tatăl unui copil de 3 ani și 8 luni:
„Când trece norul cu bacterii ca să putem ieși în parc, putem să mergem să ne vedem cu Ana și cu Oli și cu Iris și cu Aida și cu Miha și cu Mădă?”. E complicat, după ce a intrat în niște rutine vesele, pline de joacă și de interacțiune cu prietenii ei cei mici și pitici, să-i spui că nu mai putem, o perioadă necunoscută de timp, nici să mergem la grădi, nici să ieșim în parc, nici să ne mai vedem cu alți oameni.
Trăim în izolare de la începutul pandemiei, perioadă în care copilul a ieșit afară de trei ori – de fiecare dată la plimbarea de seară a câinelui în spatele blocului.
Are nevoie de interacțiune, că un apartament de trei camere și un balcon nu pot suplini nevoia de mișcare, de joacă, de exteriorizare a emoțiilor. Și are nevoie și de atenția și afecțiunea noastră, care să suplinească celelalte lipsuri apărute cu forța. Oricât de prieteni și apropiați am fi de copilul nostru, nu putem fi partenerii de joacă și de chicoteală cu care s-a obișnuit deja de doi ani. Nu avem cum și nici nu ar fi normal – comunitatea este element esențial în dezvoltarea și creșterea unui copil, indiferent cât de apropiați ar fi părinții de el.
Ce facem? Nu ne rămâne decât să stăm în casă până ni se vor permite ieșirea la aer, plimbările prin parc sau mersul la picnic și activitățile în aer liber. Atunci poate ne vom putea întâlni cu Ana, cu Oli, cu Iris, Aida, Miha și Mădă. Doar să treacă „norul cu bacterii” mai repede.
Nicol Trandafir, antreprenor la Lilutesa și mamă de patru copii – 1, 7, 10, 12 ani:
Nu avem două zile la fel nici în pandemie, nici în mod normal, dar îți povestesc cum a arătat ziua de marți. După o noapte întreruptă de vreo cinci ori de bebelușa de un an, la 6:05 mi-a dat trezirea domnișoara de 12. Programul mezinei începe de la 5.30 dimineața și e plin de vorbe și foială. Dacă am noroc să o audă tatăl ei, mă mai lasă să mă recuperez și o ia la bucătărie până la 7, așa că am timp să răspund la mesajele primite de la clienți. La 9 avertizez copilul de 12 ani că încep orele și o trezesc pe cea de 10 ani ca să se pregătească și ea pentru ore la 10:30. O culc din nou pe mezină și ies afară unde mă așteaptă soțul. Îi car câțiva butuci mari de lemn mai aproape ca să îi spargă și merg să încep să renovez rulota.
Între timp se trezește mititica și cei mari termină orele. Mâncăm. Ce noroc că a prins-o pe soacră pandemia la noi, ne gătește și ea! Așa că mai trimit niște mailuri pentru firmă și fac teme cu băiețelul de 7 ani. El are ore la 17. La 15 termin cu renovarea, bebelușa mai doarme o tură. Conectez laptopul pentru orele copilului și merg să cărăm lemnele sparte, cea mică stă cu frații. La sfârșit ne gândim să mai punem niște gazon și să punem pământ peste, noroc că vine totuși ploaia să ne oprească. Verific temele celor mari, răspund la alte mesaje. La cină băgăm niște cartofi în cuptor și ne adunăm să povestim cu toții. Cei mari și tati își pun un film, iar eu culc bebelușa cu telefonul în mână ca să termin și restul de mesaje către clienți și furnizori și să verific ce s-a mai lucrat la site. Încerc să mă culc totuși devreme, pentru că știu că mă va trezi mezina, iar miercuri am zi de livrări și muncă în atelier. Nu îmi iese. Adorm după ora 2.
Antonia Matei, lector univ. dr. la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, un copil de 9 ani:
Viața noastră arată acum de parcă suntem într-un mixer uriaș care ne amestecă continuu și ne aruncă în toate părțile. Sau ca la circ, jonglând cu foarte multe mingi deodată. Sigur, și înainte aveam serviciu, făceam curat sau petreceam timp cu copilul, dar perioada asta a adus foarte multe lucruri noi de învățat/rezolvat așa, deodată. Practic, toate activitățile se mulează în funcție de ceea ce facem online: „Să mâncăm repede că de la 2 am seminar” sau „O sun pe bunica înainte de karate online pentru că după o să fiu obosită”. Lucrăm în fiecare zi – uneori chiar și în weekend, pentru că acum zilele sunt oricum cam la fel –, școala și karate se fac online, ne jucăm cât se poate, ne mai și ciondănim (de cele mai multe ori din nimicuri), dar ne revenim repede.
Până acum, telefonul și laptopul erau cu porția, acum… ehee… tehnologia – 1, părinții – 0!
Ce mă scoate din sărite? Faptul că trebuie să ascult continuu muzica pusă de vecini. Că viața s-a mutat în online ca într-un film SF. Că nu mai am aceeași interacțiune cu studenții pe care o am în clasă. Că se amestecă planul profesional cu cel privat. Acum mă joc Monopoly, peste zece minute intru la oră.
Dar la finalul zilei, deși mă simt de parcă a trecut un tren peste mine, faptul că sunt cu familia, că suntem bine, că am râs și ne-am jucat (chiar și puțin) împreună, faptul că am un loc de muncă, toate astea mă fac să fiu optimistă.
Bogdan Matias, specialist marketing și comunicare, un copil de 9 ani:
Viața noastră acum? Trezit dimineața, ca de obicei, după care haos.
În jur de 8:30 începem munca. Copilul poate dormi mai mult, din păcate însă n-o face. Așa că iau micul dejun pe laptop la biroul copilului, copilul mănâncă pe canapea cu telefonul în mână, soția, la cafea și laptop, în bucătărie.
Panică! Remindere pe telefon, începe școala online. Tragem de copil să se îmbrace măcar, să nu stea în pijama, să fie punctual. Mai nasol e când suntem ambii părinți în teleconferință și facem semne disperați – „Pune mâna și te îmbracă!”. Cedez locul la birou și mă autoexilez pe unde apuc.
Încercăm să ne coordonăm să mâncăm împreună la prânz, după care începe chinul: lecțiile. „Dar aici ce scrie, cum se face, hai, stai cu mine…” „Stai, că sunt în întâlnire!” „Da, știu, dar pe mine cine mă ajută?” „Te ajut mai încolo.” „Nu, vreau acum!”
Pentru job e ca și cum ai munci 12 ore pe zi. Că lași laptopul deschis, te mai sună unul, altul etc. Și când zici și tu că hai, e gata pe ziua de azi, reîncepe distracția: „Hai la joacă”, “Hai să facem asta, aia...”
„Stai, că vreau să-mi trag și eu sufletul puțin”? Nicio șansă!
