
Este din Timișoara și a absolvit Facultatea de Drept a Universității Humboldt din Berlin, fiind specializat în drept european la Universitatea Paris-Panthéon-Assas şi în drept public la Universitatea Sapienza din Roma. În prezent lucrează ca avocat-stagiar într-o firmă internațională din Berlin și este interesat de rolul tinerilor în politica europeană.

„Aceasta este doar o soluție temporară”, este opinia unui director de școală din Arad, referindu-se la proiectele finanțate generos pentru abandonul școlar. Are elevi din familiile marilor oameni de afaceri din agricultură, dar și elevi de la orfelinat. „Când vin la școală, primul lucru pe care îl fac este să mă uit la mâinile lor”, mai spun profesorul care prin proiecte europene caută să-i țină în bănci pe elevii care îi eroizează pe tinerii care pleacă la muncă în străinătate. Ce funcționează de fapt, din experiența ultimilor ani?
Cronică. „O familie aproape perfectă” nu e doar povestea familiei lui Tudor Platon, ci și un pretext să îți privești propriile tăceri. Uneori, ceea ce primim de la ai noștri nu e moștenirea pe care am vrea-o, dar e cea care ne face să fim atenți la ce dăm mai departe.
De la cel mai depărtat cătun și poate până în cel mai select apartament din Cartierul Francez al Bucureștiului plutește o credință populară neprobată vreodată științific cum că nu e bine să înveți prea mult. Unii au perpetuat-o din amărăciune, fiindcă sărăcia i-a împiedicat să meargă la școală, așa că e simplu să spui că-ți dăunează. Alții fiindcă au văzut în jurul lor că mai mult decât diplomele i-a ajutat abilitățile cărora le spunem simplu șmechereală. Sunt cele pe care, așa cum scriu și la profilul de Facebook, le-au obținut la „școala vieții”. Preocupat și el de gura satului, un elev de la un liceu de la țară l-a întrebat pe un cercetător de Cambridge dacă e adevărat că „prea multă carte strică”. Măcar pentru el, incertitudinea s-a spulberat. Pentru celelalte milioane de români însă?