
Ovidiu Bădescu este profesor de matematică la Colegiul Național „Traian Lalescu” din Reșița și profesor asociat la Universitatea de Vest din Timișoara, Departamentul de Științe ale Educației, unde predă cursurile de „Matematica și Didactica predării matematicii”, și la Centrul Universitar UBB din Reșița, Departamentul de Științe ale Educației, unde predă cursul de „Strategii de dezvoltare a gândirii critice”. Când nu e la școală cu elevii, rezolvă pentru ei exerciții și probleme pe canalul său de YouTube, „Mate pentru toți”. A creat platforma Edu for Life, unde a adunat o comunitate de zeci de profesori și învățători care oferă meditații gratuite copiilor.

„Examenul de Bacalaureat este inutil, având în vedere că multe facultăţi au examen de admitere, iar cunoştinţele de bază ale elevului au fost deja testate înainte de admiterea la liceu”, scria într-un comunicat Asociația Elevilor din Constanța în urmă cu două luni. Școala 9 a vrut să vadă cum îi ajută pe elevi Bacul la admiterea pentru facultăți din străinătate, unde studiază deja în jur de 40.000 de români, potrivit UNESCO. Am discutat cu Julia Boca, consilieră pentru admiterea la unele dintre cele mai prestigioase facultăți și cu Bianca Foghel, directoarea Educativa. O elevă care a aplicat la vreo 40 de universități din afară ne-a povestit cum resimte ea presiunea Bacului.
Cazul profesoarei din Botoșani care le-a spus elevilor ei că dacă se vaccinează „devin legumă” readuce în atenție o temă mai veche: ce au voie și ce nu au voie să spună profesorii în clasă? Am căutat în legislație și am discutat cu un expert în formarea profesorilor, un cadru didactic cu experiență și un sindicalist pentru a înțelege dacă opiniile personale ale profesorilor își pot face loc în cadrul orelor. „Au fost și cu acuzații de hărțuire sexuală care au scăpat basma curată”, spun cei care au studiat situații în care elevii s-au plâns de ceea ce le spun profesorii.
În 1999 Liane Holliday Willey publica Pretending to Be Normal, o carte inspirată din propria experiență cu sindromul Asperger care face parte din multele manifestări ale autismului. Autoarea a scris cartea reflectând la copilăria ei, la felurile aparte de a reacționa, la „ciudățeniile”, idiosincraziile ei, dar și pentru a face loc unui dialog care pe vremea copilăriei ei nu exista. Autoarea se duce mult mai mult în timp, la sfârșitul anilor ’70 și întreaga decadă a anilor ’80 atunci când în Statele Unite unui copil ca ea, cu rezultate excepționale, bizareriile din comportament, stângăciile sociale erau mai puțin percepute ca fiind un semn al unei boli.