În România, școala Waldorf este o alternativă la sistemul clasic de educație, cum sunt și Step by Step sau Montessori. Există clase și grupe de grădiniță Waldorf în 27 de localități. Sistemul se caracterizează prin faptul că la finalul unui an școlar, elevul primește o caracterizare făcută de profesor, nu un calificativ sau o notă. În clasele mici nu se folosesc manuale, materiile cognitive sunt studiate după o structură formată din „epoci” și se face o singură evaluare la sfârșit de an școlar.
Este singura realitate școlară pe care Isaura Mertic o știe de mică. Visa atunci ca tatăl său să-i facă „o școală în copac, unde pereții să fie plini cu cărți.” Avea putere de convingere și-i aduna pe toți vecinii laolaltă, iar ea era învățătoarea cea corectă, mereu atentă la nevoile fiecăruia în parte.
Nu știam la acea vreme că voi deveni dascăl și că cea mai mare atenție a mea se va îndrepta asupra trăirilor copiilor mei, la fel ca atunci când școala mea era pe pătura cu dungi roșii, de pe iarba din fața curții, iar drept tablă de scris îmi servea poarta.
Mama o rugase ca nu cumva în cariera profesională să îmbrățișeze meseria de profesor. Tatăl o voia medic. Dar tânăra a ales cu sufletul, astfel a devenit singurul membru din familie care este dascăl și care lucrează la catedră. E un mod de a spune, căci pe ea o găsim în mijlocul copiilor, ba jucându-se, ba stând pe jos cu o carte în mână. „A fi învățător înseamnă a fi acolo și după ce sună clopoțelul de pauză sau de terminare a orelor. Waldorf-ul m-a rechemat ca dascăl pentru că acolo cineva crezuse în mine și pentru prima dată mă văzuse cu adevărat un profesor”, spune Isaura Mertic.
Pedagogia Waldorf pornește de la lucrarea „Educația copilului din perspectiva științelor spiritului”, scrisă de Rudolf Steiner în 1907. Opt ani mai târziu, teoria sa era pusă în practică, la școala angajaților fabricii de țigarete Waldorf-Astoria din Stuttgart, Germania. Pe scurt, această metodă alternativă de educație pleacă de la ideea că fiecare copil are o personalitate unică care trebuie lăsată să se dezvolte liber.
„Vă rog să schimbați voi lumea!”
A plecat de acasă în călătoria ei prin viață ghidându-se după o singură frază care și acum o aude în minte. Sunt vocile părinților care i-au tot repetat: „Ai să întâlnești oameni și oameni. Unii mai școliți, alții cu necazurile lor. Tu să rămâi om mai ales și să ai respect pentru fiecare!”. Aceleași convingeri le dă mai departe atât Catincăi, fetiței sale, cât și celorlalți copii de la clasă.
„Eram în ultima zi de școală cu prima mea clasă, terminau clasa a IV-a și le-am spus ultima poveste și la final le-am strigat că le dau lor misiunea să schimbe lumea. S-a făcut tăcere în clasă, iar lacrimile m-au năpădit imediat. Știam că nu le cer un lucru chiar la îndemână, dar le-am repetat și în șoaptă: «Vă rog să schimbați voi lumea! Vouă vă dau această misiune»”, povestește învățătoarea.
Părinții îi puneau și ei o gustare în rucsacul copiilor
Astăzi, la 30 de ani, Isaura numără deja șapte ani ca învățătoare la Liceul Waldorf din Iași. Începuturile în carieră nu le-a simțit ca fiind grele, deoarece vreme de un an, zi de zi, în paralel cu cursurile de la universitate, a mers la școală ca voluntar. A reușit să se conecteze cu copiii înainte de a prelua formal clasa. A avut un an la dispoziție să învețe de toate și îi poartă recunoștință unui singur om care i-a pus la dispoziție instrumente de lucru prin care a putut să-și facă singură rețete.
„Domnul învățător Adrian Condrea, deși eram așa mică și tânără, mă trimitea adesea în război nu cu una, ci cu două clase, unde erau aproape 60 de copii. Nu l-am întrebat niciodată, dar cred că mă punea la teste astfel.”
A purtat convingerea și a crezut cu tărie că va face „față” și părinților. Era ieșită de pe băncile universității, era tânără, dar hotărâtă că vrea să dărâme miturile cum că cei lipsiți de experiență sunt cadre didactice mai puțin pregătite profesional.
„Nu știu dacă i-am convins repede sau a durat ceva vreme, dar știu că așa mult mă iubeau, încât de fiecare dată puneau o gustare în rucsacul copiilor și pentru mine, astfel încât masa mea era mereu plină de bunătăți.”
Copiii învață să fie altruiști și să se accepte între ei
Învățătoarea nu are un manual strict cu instrucțiuni care să-i învețe pe elevii săi să se comporte unii cu alții sau cu adulții care îi înconjoară. Știe că de mică a avut un spirit justițiar și iubește corectitudinea și încearcă să transmită aceste valori.
„Întotdeauna am imaginea propriului meu copil în minte și în suflet și când trebuie să acționez la clasă, mă gândesc de fiecare dată cum mi-ar plăcea să acționeze dascălii copilului meu și cuvintele: «Cu iubire și cu sinceritate!» sunt primele care îmi răsună în inimă.”
Să fie altruiști, să-și iubească semenii, să se iubească pe ei, să respecte, să empatizeze și să fie buni unii cu ceilalți, să înțeleagă că succesul este despre a se conecta cu ceilalți și nu pentru a-i impresiona pe ceilalți. Sunt o parte din reperele morale pe care le împărtășește copiilor și pe care dorește să le vadă transpuse în comportamentul lor.
„Aveam în clasă un copil cu câteva elemente de autism și câțiva băieți au început să facă glume și mici răutăți pe seama cuvântului în sine. Eram la ora de matematică și am observat că își făceau semne. Le-am spus să-și închidă cu toții caietele. Am așezat cele auzite pe tablă, apoi cu glas tremurat le-am spus că până și eu am o parte autistă a mea”, își amintește învățătoarea.
Atunci când ceva mă necăjește, mă retrag în camera mea și am multe frământări și mă apuc de citit tocmai pentru a mă liniști și dacă cineva nu are astfel de momente, îl felicit și poate să înceapă să râdă de mine pentru că și eu am momentele mele «autiste». I-am fixat pe toți cu privirea și liniștea i-a pătruns atunci pe fiecare. A fost de ajuns.
Discipline împărțite pe epoci îmbinate cu o parte ritmică și o parte narativă
Isaura a constatat că tot mai mulți părinți se îndreaptă spre aceasta alternativă educațională. Vor să se îndepărteze de sistemul românesc tradițional de predare și să adopte pentru copiii lor o altfel de abordare educațională. „Sunt oameni care nu mai doresc pentru propriul copil furnizarea de informații pur și simplu, ci o îndreptare a atenției asupra unui ritm sănătos de dezvoltare a propriului copil, asupra etapelor de dezvoltare și a abordării sale într-un mod unic.”
Programul educativ este altfel în sistemul Waldorf. Disciplinele de învățare, mai ales cele care solicită cogniția, sunt împărțite în epoci și timp de 3-4 săptămâni copilul va studia doar o singură disciplină la cursul de bază, care durează 110 minute. La rândul său cursul de bază e alcătuit din trei părți principale: partea ritmică în care se rostesc versuri și se cântă cântece ce au legătură cu perioada din an în care ne aflăm, se cântă la flaut sau versuri, ritmuri și jocuri care au legătură cu epoca în care copiii se află.
După partea ritmică, are loc partea de predare a noilor conținuturi, iar la final are loc o parte narativă în care copiilor li se spune o poveste și în funcție de nivelul de vârstă poate fi: un basm, o legendă, o fabulă, o povestire istorică etc. După cursul de bază, urmează orele de limbi străine, de istoria religiilor și cele artistice și de mișcare.
Pentru copiii care urmează cursuri în sistemul Waldorf, jocul este munca lor serioasă. Ei nici măcar nu știu că, fiind provocați la joc, de fapt se produce învățarea. „Poate cele mai îndrăgite activități sunt serbările de final de epocă, în care copiii arată ce au învățat de-a lungul epocii și care ne reunesc pe toți”, spune Isaura Mertic.
Ce înseamnă sistemul Waldorf
Waldorf este adeptul a două concepte indirect, „slow education” (educație lentă) și „slow childhood” (copilărie lentă). Scopul este de a respecta ritmul de dezvoltare al fiecărui copil în parte, conform caracteristicilor sale individuale și a celor temperamentale. Din cauza numărului mare de cereri de înscriere, se iau în considerare un set de criterii.
„De obicei se adună aici oameni care au alte principii de viață, începând cu cele de alimentație și până la utilizarea tehnologiei. Bineînțeles, stă în măiestria dascălului și a colaborării cu părintele în a-l ajuta pe copil să se alinieze clasei ca întreg, însă fără presiune”, adaugă învățătoarea.
Numărul de copii dintr-o clasă variază. Fiecare învățător sau diriginte, împreună cu colegii din Colegiul Profesoral, decide care este numărul de copii pe care îl poate duce, însă se caută mereu echilibrul. Isaura crede că îți poți da seama dintr-o mulțime de copii care sunt aceia care merg la o grădiniță sau școală Waldorf. Fiindcă ei petrec zilnic afară indiferent de vreme, se întărește legătura copilului cu natura.
„Anul acesta am clasa a III-a. În pedagogia Waldorf se vorbește acum despre Rubicon și în această etapă copiii părăsesc fragedă copilărie și precum împărătul Cezar, care mergea să cucerească Roma cu armata și care ajunge în dreptul râului Rubicon, se vede nevoit să arunce zarurile și să treacă dincolo de râu”, explică Isaura. La fel este și copilul de 9 ani.
Nu se mai poate întoarce acum la ceea ce a fost și se vede nevoit să lupte. Prin epocile acestui an se sprijină această etapă de dezvoltare, povestindu-i copilului despre cum a fost creată lumea aceasta, despre cum era lumea la începuturi și cum a evoluat ea.
Altfel de ședințe cu părinții
Și părinții se joacă. Rareori ai să-i vezi adunați la o ședință cu părinții să aștepte să fie strigați de către dascăl după catalog și să primească informații despre rezultatele copiilor lor și despre cum decurge anul școlar al acestora. Asta o face în privat cu fiecare în parte. Este o întreagă provocare să fii părinte la clasele pe care le conduce Mertic Isaura.
„Oricând te poți trezi la ședințele cu părinții că ești pus să iei penarul copilului și foi albe sau flautul ori poate ținută sport, pentru că nu îi chem să le vorbesc despre succesul școlar al copilului. Asta o fac cu fiecare în parte. Dar îi chem să îi mai rup din alergătura de zi cu zi și să le reamintesc că jocul este bucuria copilului”, spune învățătoarea.
Părinții ies mai greu din carapace, dar când reușesc să se relaxeze, ședințele devin un prilej de bucurie, nu o obligație. „Îi vezi la început că cei mai mulți au sentimentul rușinii de a se dezbracă de haina de adult și de a se juca, dar mare îmi e bucuria când îi văd că pleacă cu umerii eliberați de poverile muncii. Se duc acasă și se joacă cu copiii lor și aceștia vin și povestesc a doua zi despre cât de vesel a venit tata sau mama de la întâlnirea de la școală.”
