Student bursier la 59 de ani. „Oamenii ajung la pensie și se plafonează, lasă educația pe ultimul plan”

În vara lui 2021, am plătit taxa de înscriere la Universitatea Valahia fără a-i spune tatălui meu. De doi ani tot existau discuții să meargă la facultate, să-și ocupe timpul din perioada pensionării altfel decât o făcea până atunci. În 2019, n-am reușit să ne mobilizăm la timp, în 2020, pandemia ne-a lovit. În vara lui 2021, discuțiile au continuat. 

Doar că entuziasmul era acoperit de un strat de anxietate și de întrebări pe care mai degrabă și le punea ca să-și ridice piedici. Mă întreba ce poate face un om de vârsta lui la facultate, cum s-ar integra într-un colectiv mai tânăr chiar decât fiu-său.

Fiu-său adică eu: 23 ani, absolvent de Istorie-Sociologie la Bowdoin College în Statele Unite. Nu i-am ascultat comentariile prea mult. I-am plătit taxa și l-am invitat la calculator să-și aleagă facultatea la care ar dori să aplice și mai apoi să găsim un program care i s-ar potrivi.

Cum și-a ales facultatea

Am tăiat facultățile tehnice și ne-am dus înspre direcțiile umaniste sau sociale. Am propus administrație publică, științe sociale sau ceva legat de geografie. Asta din urmă a fost propunerea mea fiindcă aveam încă vie în mintea amintirea de când eram mic, când mă așezam lângă el în pat cu un Atlas Corint în brațe și mă ajuta să identific diverse țări. Foloseam un băț de lemn ce avea atașat un steag la României (îl primisem în urmă cu mulți ani la o paradă de 1 Decembrie) cu care trasa atent conturul fiecărui stat despre care eram curios. Într-unul dintre contururile abstracte aveam să ajung mai târziu ca student. Nu știam atunci că amândoi, tată și fiu, aveam să ne sincronizăm anii studenției, unul în Brunswick, SUA, celălalt în Târgoviște, România. 

Mereu am rămas impresionat de cunoștințele pe care le avea fără să fi urmat cursurile unei facultăți. Mare parte din educația lui a fost în școli profesionale sau tehnice. Gândul ca tata să se înscrie la facultate nu era nou, doar că nu auzisem de persoane în vârstă care să fi urmat o formă de învățământ superior după ce s-au pensionat. cel puțin nu în jurul nostru. 

Mai mult, au fost destui care l-au descurajat. „Majoritatea mi-au zis că ce îți trebuie facultatea? M-au întrebat la ce vârstă termin, iar eu am zis că la 62. Le-am zis că mă apuc după și de master”. 

În Pucioasa, de unde suntem, educația era în continuare doar pentru cei tineri și era privită mai degrabă ca o perioadă bine delimitată a vieții ce duce la formarea profesională. După ce ți-ai luat diploma, școala e uitată. De fapt, Pucioasa este o oglindă mai mică a României.

Cifrele Eurostat din 2021 confirmă narativa:  în România, doar 4.9% dintre adulții cu vârstele între 25 și 64 de ani participă într-o formă de educație sau training. Jumătate față de media europeană.

Idilica viață de pensionar care se plimbă zilnic la piață, care se întâlnește cu foștii colegi de întreprindere la table în parc este ruptă de realitate. Bărbatul (nu exclusiv) la bătrânețe nu se oprește din lucru sau nu ar trebui, cel puțin, să se oprească. Tatăl meu, de pildă, s-a pensionat anticipat din cauza bolii. Ritmul muncii scade, dar nu încetează. Se ocupa de grădina de la țară, copilea via, avea grijă de cei cinci stupi sau plănuia noi construcții. Niciodată nu era de-ajuns, întotdeauna se putea face mai mult. Până și el a ajuns să se mire azi că nu s-a cumințit să-și trăiască pensia. „La îndemnul alor mei, pentru a nu pierde ritmul intelectual și de-a acumula cunoștințe, am decis să mă înscriu la facultate”, spune că a fost motivația lui de a deveni student la 59 de ani. 

Așadar, i-am propus să încerce Geografia și am decis împreună că geografia turismului ar fi alegerea potrivită, mai ales că a și lucrat 35 de ani din viața lui ca pădurar. Practic, are mai mulți ani de pădure decât am eu de viață. 

Al șaptelea, la buget

Fiind la prima facultate, am aplicat pentru un loc la buget, pentru care am scanat documentele împreună și am așteptat cu încredere să vedem dacă se va încadra. A intrat al șaptelea și a putut să urmeze cursurile facultății gratuit. Abia când s-a văzut pe lista admișilor mi-a zis că de fapt i s-a împlinit un vis pe care l-a avut de la 18 ani. „Nu erau resurse materiale atunci și majoritatea tinerilor tindeau să se angajeze. Era sărăcie mare, voiau să aibă banul lor, să aibă o viață mai bună și nu se ducea lipsă, în perioadă aceea, de locuri de muncă.”

Pe mine în schimb, el și mama din timpul liceului m-au încurajat să aplic la facultate. Pentru mine era un pas oarecum așteptat, o treaptă pe care să pășesc pentru ca mai apoi să pot să-mi croiesc o carieră. Am fost încurajat să devin bancher, IT-ist, avocat, procuror, iar la un moment dat chiar și medic. Am devenit Istoric și Sociolog, iar părinții în niciun moment nu s-a opus. Am plecat din țară în Italia, afectat de o experiență de liceu pe care nu aș descrie-o ca pozitivă, iar mai apoi am primit o bursă să studiez la Bowdoin College în Maine, Statele Unite.

Ce diferență față de experiența tatei, El e din Ștubeie, un sat al comunei Valea Lungă, Dâmbovița, care până recent nici nu era asfaltat. Mereu când mergeam să vizităm locul unde s-a născut, tata făcea pe ghidul: îmi arăta școala primară la care a învățat, până la care făcea 30 de minute pe zi, iar apoi cea generală, până la care făcea o oră, iar în final amintea și de Liceul Industrial din Moreni și până acolo naveta îi răpea trei ore din zi. O progresie parcă firească: cu cât crește un tânăr, cu atât vrea să plece mai departe.

L-am întrebat dacă din Ștubeie a făcut cineva facultatea. „Au fost vreo doi la vremea respectivă - unul era fiul unui fost primar, iar celălalt era al unui muncitor, dar probabil s-au tras unul după altul”.

Era obișnuit cu munca de tânăr, lucra verile la o persoană în sat care se ocupa cu confecționarea saltelelor, iar în restul timpului ai lui îl trimiteau cu animalele la păscut. Pentru el timpul liber era limitat, iar munca după școală, dar și în vacanță era o chestiune firească căci trebuia să-și ajute părinții. Pentru mine situația a fost diferită, iar în afară de ștersul prafului și alte câte responsabilități domestice care au fost dezvoltate pe parcurs, trebuia să mă axez doar pe școală. 

Sunt conștient de privilegiul de care am beneficiat, mai ales că nu toți elevii din România sunt scutiți de sarcini domestice sau de lucru pentru a se întreține. 

Conform unui studiu al Federației Industriei Hoteliere din România (FIHR), doar 2.5% din totalul studenților și elevilor români lucrează. Totuși statistica este înșelătoare și nu ia în considerare elevii care prestează sarcinii domestice, pe umerii cărora revin gospodării întregi și uneori și creșterea fraților mai mici, părinții fiind plecați în străinătate. 

În satele din vecinătatea Pucioasei încă sunt elevi care se ocupă de creșterea animalelor, iar în rândul colegilor mei de gimnaziu, existau unii care găteau pentru restul familiei.

Pentru tata munca a fost o realitate pe care nu puteai să o chestionezi. A plecat la muncă de tânăr, și-a urmat traiectoria pe care societatea i-o impunea: să ai serviciu, să-ți faci o casă și să întemeiezi o familie. Inițial mi-a mărturisit că nu avea de gând să termine liceul, să dea examenul de treaptă - cum era numit pe vremuri - doar că la insistența alor lui s-a dus până la urmă. 

Totuși, a intrat al șaselea pe școală. Avea atât de puțină încredere în sine, încât atunci când s-a dus să vadă rezultatele, a pus degetul pe avizierul cu numele fiecăruia și a început numărătoarea de jos în sus. Se aștepta că o să fie pe undeva pe la jumătate, în cel mai bun caz. Anxietatea l-a cuprins când a trecut cu degetul de mediană. S-a regăsit între primii, între cei care „se trăgeau din părinți educați”, între copiii care au fost susținuți. 

Bursier la pensie

Neîncrederea în forțele proprii l-a stăpânit și atunci când a intrat la facultate, 41 de ani mai târziu. „Am considerat-o mereu ceva serios și de aceea am avut o prezență bună la seminarii, fapt ce a făcut să am cea mai bună medie din grupă. De atunci sunt bursier”. 

Eram la cursul de Teorie Literară când mi-a trimis un mesaj pe Whatsapp să-mi arate că va primi bursă. L-am sunat imediat ce am ieșit din sală și l-am felicitat, iar el a acceptat meritele cu modestie. A sunat imediat la bancă să-și deschidă cont ca să-i intre banii - 750 RON pe lună, un adaos mic la pensie, dar cu o semnificație inestimabilă. 

„La început nu eram așa sigur, mai ales că ceilalți absolviseră liceul în 2021 și nu mă gândeam că pot să fiu peste ei. Mă gândeam că o să fiu la mijloc cu rezultatele, doar că prezența m-a ajutat să asimilez foarte multe cunoștințe care m-au ajutat la sesiune pentru obținerea rezultatelor”, a povestit tata.

A fost nesigur de la începutul facultății. Ba chiar se gândea să nu se prezinte la cursuri. Îmi zicea că o să se simtă puțin ciudat, mai ales că au trecut așa mulți ani de când a urmat cursuri formale într-o unitate de învățământ. 

Salvarea a venit într-o zi când l-a sunat unul dintre actualii profesori pentru a-l convinge urmeze totuși cursurile, să nu-și facă atâtea griji. A fost de-a dreptul uimit și în același timp emoționat de gestul profesorului de a-l contacta personal și de a-l încuraja.

Tata trăise într-un sistem în care omul muncii a fost pus la pământ. Pe vremea comuniștilor, trebuia să ai grijă ce zici, iar după ‘89 trebuia să nu critici foarte mult tranziția spre capitalism. În timp ce patronii făceau varii scheme și se îmbogățeau, oamenii muncii rămâneau în urmă. Salariile reale stagnau, iar puterea de cumpărare de-abia dacă mai creștea. La ultimul loc de muncă, după 30 de ani de experiență și școli profesionale terminate, tata lucra pe salariul minim pe economie. 

Pregătire la engleză pe axa Brunswick - Pucioasa

Indiferent de provocările la care a fost supus, acum era pregătit să meargă la facultate. Totuși, trebuia să aleagă limba străină pe care dorea să o studieze. Se orientase către Franceză, mai ales că făcuse ore în liceu, doar că l-a sunat un profesor să-l anunțe că se țin cursuri doar de engleză. Era reticent când venea vorba de engleză, limbă pe care nu a studiat-o deloc, doar din auzite mai înțelegea câte ceva de pe vremea când îmi aduceam prietenii din străinătate pe acasă, pe la Pucioasa. 

Pe parcursul primul an școlar ne-am descurcat împreună, îmi trimitea pe Whatsapp ce i s-a predat la curs și ne sunam cel puțin o dată pe săptămână pentru a-l ajuta să înțeleagă. Deschideam documentul pe calculatorul personal, îi dădeam share screen și împreună încercam să ne dăm seama de ce cuvânt se potrivește în frază. În perioada de dinaintea examenelor, stăteam împreună să citim textele din care urma să fie ascultat. Greșelile se repetau, totuși după fiecare lectură înțelegea contextul mai bine și putea articula câteva fraze.

Înainte de-a începe, a trebuit să-i explicăm că indiferent dacă nu a studiat această limbă străină, tot este posibil să învețe și să se descurce. Nu era încrezător, dar din nou un profesor l-a sunat să-l reasigure că trebuie să se prezinte și că se va ține cont și de nivelul de pregătire al fiecărui elev. L-a convins, iar la câteva zile distanță am început să ne pregătim, să vorbim de materialele pe care trebuie să le aibă la el. 

Aveam un penar pe care-l foloseam în clasa generală. Acum i-a revenit lui.

Ales șef de an când făcea țuica de prune

Pe 1 octombrie a început facultatea și am vorbit la telefon în aceeași zi după ce a avut loc deschiderea. „Inițial ei (colegii săi, n.r.) erau mai dezinvolți unii cu alții, iar eu eram mai retras. Stăteam în banca mea, că era și diferența de vârstă, fiind căsătorit de asemenea, iar eu am copii care sunt mai mari ca ei. Totuși, ușor, ușor ne-am apropiat și am devenit colegi care ne respectăm unii pe alții. Tot timpul eram în contact cu ei, avem un grup de Whatsapp al grupei noastre și țineam legătura cu ei, cu profesorii.”

Așa a ajuns șef de an, fiindcă era serios, îi plăcea să vorbească la telefon, să comunice dacă un profesor poate ajunge sau nu la cursuri sau să amintească de o temă restantă. 

„Fiind mai în vârstă, având o prezență aproape de 100% la cursuri, seminarii și la tot ce era acolo. Ei au hotărât, deși eram la țară, unde am făcut țuică de fructe. A doua zi am aflat, când m-am dus la școală. Au avut încredere și continuă să aibă, dar în semestrul doi am avut o tentativă de-a renunța la șefie, deoarece colegii nu erau comunicativi, nici când le dădeam mesaj pe grup pentru a transmite ceva de la profesori.”

Modul de-a interacționa cu cei tineri este diferit față de cum tata folosește telefonul cu prietenii lui. Își ține mereu volumul la telefon ridicat, iar dacă cineva îi scrie un mesaj încearcă să răspundă cât mai repede. Eu i-am explicat că generația noastră, vede mesajele ca pe ceva ce poate să aștepte. Maeștri ai procrastinării, scriem înapoi după câteva zile, dar și după luni, întotdeauna cerându-ne scuze.

Diferențele culturale nu au fost doar la nivel de comunicare, ci și legat de cunoștințele digitale. Tata folosește Facebook, are și cont de Instagram și plătește facturile online, doar că la începutul facultății era nesigur pe modul în care se va dezvolta la materiile tehnice, precum „Geographic Information Systems” sau chiar în crearea unui Excel. Nimic nemaiîntâlnit nici aici. Și tata este exponentul generației sale: la nivel European, România este la coada clasamentului când vine vorba de cunoștințe digitale de bază în rândul adulților, doar 30% stăpânesc utilizarea calculatorului.

Teama de calculator

Totuși, tata și-a folosit nesiguranța pentru a se autodepăși. „Mă gândeam că dacă asimilez măcar 0.01% cunoștințe, eu astăzi mă simt mulțumit.” În fiecare zi când vorbeam la telefon îmi povestea despre lucrurile noi pe care le-a învățat, despre funcțiile Excel sau despre graficele pe care le realiza cu atenție. Mi le trimitea și mie pe e-mail să i le verific, iar apoi intram pe un Zoom, unde le corectam împreună. 

La început Zoom-ul era o anomalie, care avea multe butoane pe care nu le înțelegea. Îi explicam cum să-mi arate ecranul calculatorului său, să apese pe butonul cu verde pe care scria Share Screen. A trebuit să am răbdare fiindcă de fiecare dată când apela pentru ajutor, multe dintre cereri erau aceleași ca data trecută: cum dau share screen, cum introduc această funcție în excel, etc.

A apelat nu doar la mine, ci și la prietenii de vârsta mea care încă erau la Pucioasa, dar și la mulți alții de vârsta mea care veneau la el cu calculatorul pentru a-i arăta cum să redacteze un document Word, cum să personalizeze graficul sau cum să schimbe limba calculatorului din engleză în română. La fel face și la facultate, unde nu-i este frică să vorbească cu profesorii, să-i cheme alături când nu se descurcă sau să le ceară un sfat.

„În semestrul doi la GIS (Geographic Information Systems), care se axa foarte mult pe lucrul pe laptop, m-am dus la ambele grupe, atât la Geografie, dar și la Geografia Turismului pentru a înțelege mult mai bine ce a făcut ca la sesiune să am nota cea mai mare din grupă. La început mi-era teamă că voi avea un rezultat mai slab, mai ales că era un lucru cu tehnologia ceea ce mă depășea la un moment dat, dar perseverând am reușit să asimilez foarte multe cunoștințe.”

Stă mereu în prima bancă

Tatăl meu este o raritate în sistemul educațional superior din România, unde adulții fie se duc pentru a avansa în carieră, cum sunt cadrele didactice care au nevoie de credite să rămână la catedră, sau pentru o eventuală schimbare de job. Tata se duce la facultate de plăcere, se urcă în mașină, conduce până la Târgoviște, unde stă în prima bancă mereu, iar apoi când este chemat la activități practice se îmbarcă alături de colegii lui în autobuz. Este parte activă, comunică, iar în același timp satisface oarecum visul oricărui profesor: studentul curios, care nu-și setează limite și dorește să înțeleagă mai bine lumea din jur.

L-am întrebat dacă ar vrea să vadă mai mulți oameni de vârsta lui la facultate. „Mai mulți pensionari mai activi, nu neapărat să meargă la facultate, dar să-și îmbunătățească cunoștințele în domeniile care le fac plăcere. Oamenii ajung la pensie și se plafonează și se gândesc la ce activități mai au în jurul casei, le fac, dar lasă educația pe ultimul plan, ceea ce am observat că e valabil la toate generațiile.”

Ar putea universitățile să facă mai mult pentru a atrage persoane ca tata la cursuri? Ne-am întrebat amândoi, în acest an de pionierat. „Ar trebui să meargă mai mult în instituțiile care au angajați care nu au studii, să prezinte oferta lor și să-i atragă. Ținând cont că i-ar lua dintr-o instituție, dintr-o anumită ramură, aș gândi că ei ar putea absolvi o facultate cu specific asemănător. De exemplul, pot să facă silvicultură cu silvicultură sau după să se înscrie la geografie. Să absolve o facultate cu specific activității pe care o au în cadrul instituției”. 

Tata e încrezător că și în anul doi o să aibă rezultate la fel de bune. Oricum ar fi, i s-a aprins dorința de a continua. 

„Posibil să mă opresc la master, mai stau și eu de bătrânețea mea. Păi da, dar când te duci pe 65 de ani, ajungi în cealaltă parte a vieții și parcă trebuie să te mai și oprești.” Totuși, nu i-am luat niciodată aceste cuvinte ca atare ci mai degrabă le-am considerat ca fiind o anxietate de moment pe care o va depăși din nou. Am vorbit recent la telefon despre lucrarea de licență și despre cum și-ar dori să folosească predominant Geographic Information Systems. 

Am vorbit și de master și despre importanța cercetării academice. L-am încurajat că toate se vor face la timpul lor și că se va obișnui atât cu limbajul academic, dar și cu procesul de cercetare. Tata în urmă cu un an de zile nu folosea Zoom, iar în Excel se raporta doar la funcții simple. Acum inițiază el call-uri, înțelege butoanele, îmi trimite grafice în Excel, cu legendă, titlu și care reflectă precis informația pe care dorește să o transmită. 

Recent mi-a spus că se pregătește serios pentru noul an universitar, îl mai sună și colegii să-i ajute la teme și pare mai încrezător ca niciodată. Totuși, rămâne un caz aproape unic, iar în România, învățământul pe toată durata vieții rămâne încă o raritate. I-am zis să se înscrie în grupuri activiste să militeze pentru o mai mare participarea pensionarilor la facultate, dar mi-a spus că poate încă nu este momentul. 

Totuși, exemplul lui sper că poate aduce, cel puțin, o discuție, dar și un moment de reflecție pentru noi ceilalți referitor nu doar la educația adulților, dar și la incluziunea pensionarilor în societate. Nu s-a terminat viața după ce ai finalizat munca, ci de-abia începe.