
Pe lângă joaca serioasă cu copiii de la grădiniță, sunt contributor la două publicații online, Elita României și Viitorul României și realizez interviuri ce promovează valorile românești. Nutresc sentimente față de țara noastră, ba chiar descopăr că pot contribui un strop la îmbunătățirea ei prin meseria pe care mi-am ales-o.

Într-un sistem în care copiii și tinerii din centrele de plasament sunt auziți prea puțin, un consiliu dedicat lor vrea să le dea voce. Să-i încurajeze să-și spună poveștile, să le facă dreptate.
Educație antreprenorială, educație juridică, istoria Holocaustului, sunt doar câteva dintre disciplinele recent adăugate în programa școlară, chiar de la tribuna Parlamentului. Discipline care să țină pasul cu lumea de azi. Într-o logică dihotomistă, voci din educație minimizează importanța unor discipline precum istoria sau limbile ,,moarte” care, în miezul Revoluției industriale 4.0, par a nu mai avea vreo utilitate. De ce mai învață studenții limbi clasice, dacă oricum nu îi ajută să se integreze pe noua piață a muncii? Școala 9 a discutat cu Ioana Jinga, studentă la Limbi Clasice în Iași și o avocată a studierii lor.
Ar fi mai bine să nu existe nicio restricție și părinții să poată alege ce școală vor, dacă tot nu pot fi cu adevărat obligați să dea copiii la școala de cartier? Sau ar trebui verificate adresele și puși să se înscrie la școala de care aparțin?