„Eu prefer să o dau în bară încercând să fac ceva decât să fiu perfectă nefăcând nimic”, spune profesoara de fizică Mihaela Bucșa. Are 40 de ani și abia în urmă cu doi a descoperit că vrea să fie profesoară.
Scheletul de pe vremuri s-a modernizat
Suntem în laboratorul de științe integrate de la Școala Gimnazială Sânpetru. Pe fiecare bancă sunt ochelari VR și tablete, iar în spate e o imprimantă 3D și în mijloc stă un fel de grădină improvizată care va fi îngrijită de un farmbot, un roboțel de grădină, care urmează să fie programat de elevi, când se vor întoarce în bănci.
Lângă ușă, ca un soldat credincios, stă Gică. Sau Johnnie, că fiecare clasă l-a botezat cum a vrut.
E un schelet, temerarul laboratoarelor de biologie și actorul principal al farselor din pauză de când e lumea.
De curând, nu-și mai arată impudic coastele. A îmbrăcat un tricou de realitate augmentată. Un soft scanează tricoul și elevii vor putea vedea organele corpului uman pe o tabletă pusă în fața tricoului.
„Doamna, ce dor îmi e de holul nostru de la școală!”
Dotările n-au fost încă văzute fizic de elevi. Școala din Sânpetru s-a închis din octombrie, din cauza situației epidemiologice.
Mihaela le face un tur virtual elevilor dintr-a șaptea care n-au mai venit la școală deje de aproape două luni. Este întâmpinată de ploaie sonoră de „doamna!”, „doamna!”, la care abia mai poate face față:
„Doamna, ăia sunt ochelari virtuali?”
„Doamna? Ne puteți arăta și puțin holul școlii? Ce dor îmi e de holul nostru de la școală!”
„Doamna? Îmi puteți arăta banca mea a doua de pe mijloc?”
„Doamna, ce dor îmi e de școală!”
O rog să le arate și peisajul care se vede prin fereastra de pe casa scării. „E încă verde, nu mai știți cum e?”, le spune Mihaela.
Copiii știu și nu știu. Tot ce era familiar s-a făcut nostalgie și nostalgiile nu pot fi măsurate precis, ca la fizică.
„La revedere, dragilor”, se încheie turul. Suntem înapoi în laboratorul high-tech. Dacă le dai prilejul și îi inspiri, nu-i mai poți opri pe copii. Mihaela le dă și lor prilejul să conducă învățarea.
„Îmi amintesc că măsuram noi suprafața cu hârtie milimetrică, o chestie simplă, desenezi un contur pe hârtia milimetrică, numeri pătrățelele și ți-a ieșit rezultatul. Și am avut ideea să ieșim în curte, fiecare și-a ales un obiect și apoi în clasă am măsurat suprafața acelui obiect. Și niște copii mi-au venit cu o râmă. Și am învățat să măsurăm suprafața râmei. A fost super distractiv”, spune profesoara.
Mă doare capul. Cum poți măsura suprafața râmei? Dacă nici cu aceste generații România nu se va schimb, atunci cu cine?
Cum să faci școala viitorului
La lecția despre forțe, fiindcă are mulți copii pasionați de sport, au calculat care e forța care apasă la aterizare pe piciorul unui patinator, după o săritură triplă: de opt ori greutatea corpului său. De opt ori. Orele lor sunt o Evrika permanentă. Tot ce învață, trebuie să aibă legătură cu lumea din jurul lor, crede profesoara.
Este modelul după care se predau științele exacte în străinătate. Încă de mici, din Germania în SUA, copiii învață matematica, de pildă, cu formulări din lumea naturală. Multe probleme, și la facultatățile unde gradul de abstracție crește, au o reprezentare fizică.
Copiii din Sânpetru dezvoltă un proiect de minihidrocentrală pe râul Durbav care trece pe lângă școală și o seră independentă energetic pentru care sunt ajutați de un cercetător în bionanotehnologii din Chicago.
Ambele în cadrul competiției „Viitorul pe placul tău”, organizate de Romanian Science Festival. Mai au două proiecte în cadrul Fondului Științescu, printre care un laborator școlar mobil, pe care să îl plimbe și la alte școli.
Peste toate se adaugă și încercarea de a se acredita ca școală ecologică. În lume, au primit acest titlu 68 de mii de alte școli, iar procesul nu e deloc simplu. Pentru asta au în plan panouri solare pe școală, un microbuz electric și să facă compost din resturile de mâncare.
„Copiii noștri cred că vor trăi așa, vor trebui să facă toate lucrurile astea și acasă la ei și cred că trebuie să învețe în școală. Putem face o teorie, să le arătăm filmulețe, să le explicăm, să îi învățăm formule, dar putem să le punem în aplicare în școală și atunci se învață.”
Șansa de a diminua abandonul școlar
Mihaela Bucșa nu se vedea în veci profesoară. În urmă cu 20 de ani, când a terminat facultatea, nici măcar nu s-a dus să-și mai ridice diploma pentru modulul psihopedagogic. În urmă cu doi ani a descoperit programul Teach for Romania și ăsta a fost momentul Evrika pentru ea.
„Nu mi-a plăcut nici cum învățau copiii mei științele la școală. Am zis: educația ne afectează pe toți. Sigur, pot să mă ocup de copiii mei acasă, indiferent ce fac la școală, eu mi-i educ pe ai mei, dar trăim în societate și cu cât avem o comunitate mai educată, cu atât ne e mai bine tuturor”, spune Mihaela.
Acum predă doar la școala din Sânpetru, dar a fost doi ani și la Crizbav, unde aproape 70% dintre copii nu ajung să termine clasa a opta. „Sunt probleme sociale crunte. Dar am fost anul trecut diriginta singurei clase de gimnaziu fără abandon școlar. Ba nu, cu abandon școlar negativ. Am început 15 și am terminat 16, că a mai venit un copil după doi ani de abandon să termine și el a opta”, spune Mihaela.
A făcut și un pelerinaj pe la casele copiilor să-i convingă pe părinți să-i lase la liceu și la școli profesionale. A reușit să înscrie 42 de copii. A descoperit că nu există o rețetă universală care să rezolve abandonul școlar.
„Și dacă sunt frați, ai doi copii în aceeași familie, soluția nu e aceeași pentru amândoi. Unii copii s-au adaptat, alții au abandonat, nu au reușit să se adapteze la școala din Brașov. Au și foarte multe bariere, să pleci la 5.30 de acasă dintr-un sat neiluminat ca să fii la 8 în clasă... Ei stau cam 11 ore plecați de acasă numai pentru a fi șase ore în clasă”, explică profesoara. Apoi sunt și costurile. Părinții preferă ca ei să muncească. E nevoie de multă inimă și voință ca să aduci o schimbare în viața unui copil. Iar Mihaela Bucșa tocmai de asta nu duce lipsă.
Când scăpăm de retorica „pe vremea mea...”
Crede că poți face o poveste bună și din cea mai aridă materie. Nu e cazul fizicii, care e o resursă inepuizabilă de povești.
Mihaela crede că modul în care se predau științele în gimnaziu, disparat, fiecare cu materia lui, îi bulversează pe copii. „Învățătoarele predau științe integrate și apoi când vin în clasa a cincea, dacă noi continuăm să predăm ca în vremurile în care eram noi copiii, ei nu mai înțeleg nimic. Ne obligă fiindcă pun întrebări. Dacă eu vorbesc la fizică de viteză și ei au făcut la biologie de viteza cu care circulă sângele, automat o să aibă întrebări pe tema asta.”
Pe pagina de Facebook Jurnal de fizică postează toate proiectele pe care le face cu copiii. Nu i-a speriat pandemia, ba chiar le-a deschis oportunități.
Elevii s-au întâlnit online cu cercetători din toată lumea, foști olimpici români care azi sunt la Oxford sau Cambridge. Au învățat de la ei despre extratereștri, găuri negre, nave spațiale, schimbări climatice și nanoroboți.
Timp să aibă, că proiecte găsește Mihaela cu duiumul. Asta făcea înainte de a fi profesoară, consultanță pe proiecte. Îi este ușor să lucreze cu copiii fiindcă își amintește și ea cât de mult avea nevoie în adolescență de activități pe gustul ei.
La 16 ani era voluntară în șase ONG-uri. „Era perioada aia când ți se pare că înveți tot felul de prostii la școală, trece viața pe lângă mine și tu tocești niște formule”.
Și 24 de ani mai târziu, într-o clasă dintr-o comună din România, copiii nu mai tocesc formule.
1/5
