În „Animalul povestitor”, Jonathan Gottschall explorează ideea că specia noastră nu este doar Homo sapiens (omul înțelept), ci și Homo fictus (omul care creează ficțiune). Gottschall susține că poveștile nu sunt doar o formă de divertisment, ci o adaptare evoluționistă esențială.
Creierul nostru are o oroare viscerală de vid, nu suportă lipsa de sens. În emisfera stângă, avem un „Interpret”, un mic individ neobosit care, atunci când realitatea tace, începe să inventeze… Sens. Treaba lui e să pună piese acolo unde ele lipsesc, chiar dacă trebuie să le pilească marginile până când se potrivesc forțat.
Atunci când viața o ia razna, creierul nu vrea să creadă că lucrurile „pur și simplu se întâmplă”. Preferă o poveste în locul tăcerii absurde a haosului. O poveste, oricât de dureroasă, este o structură. Haosul, în schimb, este o închisoare fără pereți, unde nu ai de ce să te sprijini.
Mi-a luat mult curaj să revin pe spațiul virtual. O să mă înțelegeți; toate resursele mele s-au dus în procesul de supraviețuire și de vindecare. Am compus o serie de postări în care povesteam tot procesul prin care am trecut, toate spaimele și toate speranțele. Adevărul este că… este prea dureros să o public. Nu voi putea scrie toată povestea, deși am încercat.
În perioada septembrie 2024-martie 2026 am simțit că am fost scoasă din propriul corp și aruncată într-o glumă proastă, spusă de cineva fără simțul umorului. Capul îmi pulsa într-un ritm străin, durerea era constantă, agresivă. Nu am mai avut acces la mine însămi. Normalitatea (râsul copiilor, gândul la școală, rutina) devenise bizară, ca o pictură de Chagall.
O malformație arteriovenoasă (MAV) este, în esență, un soi de scurtcircuit biologic: o legătură directă și anormală, între artere și vene, care ocolește capilarele.
Cea mai perfidă parte a acestei anomalii este că… nu bate la ușă. Trăiești cu ea o viață întreagă fără să știi, până când creierul cedează sub formă de dureri de cap imposibil de ignorat, convulsii sau, în cel mai rău caz, o hemoragie.
Eu aveam să le bifez pe toate.
MAV-urile nu sunt o consecință a stilului de viață. Mi-am biciuit mult timp pentru boală, dar adevărul este că (și încă îmi este greu să cred) diagnosticul nu este vina nimănui. Boala este rezultatul unei dezvoltări anormale apărute înainte de naștere. Tratamentul există, dar nu este simplu: embolizare, uneori chirurgie. Uneori, nimic.
Am trecut prin multe încercări, în ultimul an și jumătate.
Trei embolizări: în ianuarie, în iunie și în august.
O criză de epilepsie.
Pierderea abilităților de a vorbi și de a mă mișca.
O hemoragie cerebrală.
O craniectomie.
O cranioplastie.
Craniectomia este o intervenție neurochirurgicală prin care se îndepărtează o parte din osul craniului pentru a reduce presiunea asupra creierului sau pentru a crea spațiu în situații critice, precum traumatisme severe, accidente vasculare, tumori, hemoragii intracraniene. Creierul se umflă, iar cutia craniană nu mai poate acomoda această creștere fără consecințe fatale.
Când am citit prima dată despre asta - mult timp după ce începusem să pricep ce mi se întâmplase - am fost, pe rând, șocată și scârbită. Apoi fascinată.
Intervenția care mi-a salvat viața (și despre care voi vorbi foarte des de acum înainte) m-a lăsat cu niște deficite, frumos și elegant spus. Am stat în Germania trei luni și jumătate ca să mă pun pe picioare, iar de patru luni fac recuperare în România.
În zilele din perioada cranioctemiei, medicul meu mi-a spus că, în peste treizeci de ani de experiență, nu mai întâlnise un astfel de caz. Nu știu dacă ar fi trebuit să mă simt specială sau îngrozită. Am ales, instinctiv, prima variantă.
Mintea era limpede, dar corpul nu răspundea. Nimic nu e mai înspăimântător decât să fii captiv în propriul corp, lucid într-o închisoare care nu te ascultă. Este o experiență pe care nu o pot descrie pe deplin: casa să îți fie o închisoare construită din propria carne.
Soțul meu a fost supranatural. A stat lângă mine, a vorbit cu mine când eu nu puteam, m-a ținut de mână când eram prea obosită ca să o strâng, frustrată sau epuizată de efortul de a spune un cuvânt, de a face un pas, de a-mi reveni. Dacă nu m-am prăbușit definitiv atunci, i se datorează lui.
Din nevoie, am început să redevin om. Cărămida cu cărămidă, terapeuții m-au reconstruit: logopedie, kinetoterapie, terapie ocupațională și terapie psihologică.
Logopedia se ocupă de tulburările de limbaj apărute după afecțiuni neurologice. Afazia, una dintre cele mai frecvente astfel de tulburări, apare în urma unei leziuni cerebrale, de obicei în emisfera stângă. Știam ce vreau să spun, dar cuvintele refuzau să iasă; erau blocate undeva între gând și gură. În afazia Broca, vorbirea este lentă, fragmentată, dureros de conștientă de propriile limite. De cele mai multe ori, dificultățile se extind și în scris.
Kinetoterapia, terapia ocupațională și terapia psihologică au fost esențiale.
Mișcarea ghidată, repetată, ajută creierul să se reorganizeze. Am învățat că, atunci când limbajul e afectat, corpul poate deschide drumuri noi în creier. Am învățat din nou gesturile mărunte: să mănânc, să mă îmbrac, să folosesc mâna cu sens.
Am reînvățat să scriu. Astăzi, scriu cu mâna stângă aproape la fel cum scriam cândva cu dreapta. Mi-am recâștigat, cu greu, controlul degetelor. Am lucrat pentru piciorul afectat, încă amorțit, încă nesigur.
Și, foarte important, am învățat să mă reglez emoțional.
Au fost zile în care plângeam de durere fizică și existențială. Îmi reveneam însă repede, datorită soțului meu și oamenilor dragi care au adus, pe holurile sterile din Germania, o bucată de acasă.
În ultimul centru de recuperare, unde am stat două luni și jumătate, am șlefuit abilități care altădată mi se păreau banale. Am renunțat la scaunul cu rotile, apoi la baston. Am făcut zeci de exerciții - de la aparate de o tehnologie pe care nu credeam că o voi vedea vreodată, până la mers și dans.
Am continuat antrenamentul logopedic și am revenit la stilul meu de a citi ca înainte. Am făcut multe ore de psihologie, ca să-mi pun mintea la loc. Din fericire, mintea a rămas aproape intactă.
Când am plecat din centrul de recuperare, i-am dat doctoriței o carte, Bătrânul și marea, și un mesaj stângaci scris, în care îi mulțumeam pentru tot ce a făcut pentru mine. Am plâns amândouă.
Timpul a trecut neașteptat de repede. În noiembrie, după trei luni și jumătate de experiență aproape dadaistă, eram acasă, cu copiii mei.
Recuperarea este departe de a se fi încheiat, chiar și la momentul actual. Am avut ultima operație la finele lui februarie - în sfârșit! - și, recunosc, de mult timp nu m-am mai simțit… atât de fericită. De întreagă.
Prin cranioplastie, pasul final al reconstrucției mele fizice, bucata de os parietal păstrată în Germania a fost pusă la loc, restabilind bariera naturală împotriva traumatismelor externe. Dincolo de protecție, cranioplastia ajută la normalizarea presiunii intracraniene și a fluxului sanguin; odată ce cutia craniană este din nou „închisă”, creierul nu mai este supus presiunii atmosferice directe, ceea ce poate duce la o îmbunătățire vizibilă a funcțiilor.
A fost momentul în care mi-am recuperat încrederea că pot trăi fericită, închizând capitolul în care m-am simțit vulnerabilă, cu mintea despărțită de lume doar printr-un strat subțire de piele. Atunci când ușile din țară (…toate!) mi-au fost închise în față după ce am descoperit diagnosticul, sistemul medical german mi-a salvat viața, persoană cu persoană.
Mi-am recăpătat, treptat, starea de spirit, din necesitate - pentru că am doi copii de crescut într-o aparență de normalitate (așa îmi spun, chiar dacă nu întotdeauna îmi iese).
Am purtat cu mine aceeași întrebare în fiecare cabinet medical prin care am trecut: pot să mă întorc la școală în toamnă?
Din fericire, da, dar prioritatea mea este, deocamdată, alta: să îmi continui drumul spre vindecare. Oricât de mult mi-ar lipsi sala de clasă, știu că nu ar fi onest (nici față de elevi, nici față de mine) să intru pe ușa clasei… așa. Între verdictul medicului și realitatea din fața clasei se cască o prăpastie pe care doar timpul o poate umple.
Să fii profesor înseamnă prezență și, evident, stăpânirea cuvântului. Iar acum, puterea mea cea mai de preț încă trece prin recalibrare. Să apar în fața lor cu pauzele lungi provocate de afazie, cu oboseala neurologică ce se instalează pe neașteptate sau cu mersul meu încă șchiopătând, ar însemna să le ofer doar o fracțiune din ceea ce sunt. Elevii au nevoie de profa de română întreagă, nu de o variantă incompletă.
Familia și școala. Două părți esențiale ale identității mele. Știu că mă voi întoarce la viața mea, chiar dacă este diferită.
Mult timp mi-a fost greu să mă arăt celorlalți. Mă uitam în oglindă și recunoșteam doar parțial femeia de dinainte. Azi mă simt recunoscătoare când mai văd un mic progres - țopăi când văd că reușesc să fac câțiva pași consecutivi fără să îmi fie frică.
Am învățat, fără să devin cinică, că multe dintre lucrurile care mă consumau cândva sunt, de fapt, furtuni într-un pahar cu apă. Poate sună a clișeu, dar boala are darul acesta brutal: reașază ierarhiile. Am citit asta undeva: un om sănătos are o mie de dorințe; un om bolnav are una singură.
Sunt vie! Îmi revin! Familia și prietenii mei sunt aproape! Cea mai recentă operație a fost un succes! Dar nu mai sunt același om. Mi-a dispărut naivitatea, mi s-a estompat căutarea febrilă a sensului. În schimb, am rămas, paradoxal, optimistă. Căci a apărut ceva mai tăcut: nevoia de a fi prezentă. Văd viața diferit și simt nevoia să mă bucur de orice moment care mă face puțin mai puternică decât ieri.
Nu mai sunt speriată de ziua de mâine.
În lunile pe care le-am petrecut în Germania, am început să fiu obsedată de mecanismele creierului. Am înțeles că suntem autorii propriei supraviețuiri, dar suntem niște editori subiectivi. Ne reconstruim trecutul „cărămidă cu cărămidă”, cum am mai zis și mai devreme, astfel încât prezentul să aibă logică. Ne transformăm eșecurile în lecții și accidentele în destin… Doar pentru a ne păstra sentimentul de control.
Este modul nostru de a ne simți „întregi”, chiar și atunci când legătura dintre gând și realitate este un strat subțire și fragil.
Spuneam că suntem făcuți din carne, dar adevărul este suntem mult mai mult de atât; suntem construiți din narațiuni. Într-o lume care nu ne cere voie înainte să ne „scurtcircuiteze”, poveștile sunt cele care ne țin laolaltă fragmentele. Poveștile ne salvează pentru că ne permit să „exersăm” moartea, pierderea sau neputința într-un spațiu sigur. Când realitatea ne lovește cu adevărat, nu suntem la prima încercare; am mai fost acolo, în paginile unei cărți, și am învățat că te poți ridica.
***
Ajunsesem în salon alături de soțul meu și încă nu știam nici să vorbesc (Doamne, cum sună!), nici să mă mișc, dar aveam, la locul potrivit, memoria și, în general, felul meu de a fi. Aveam nevoie să îmi îndulcesc salonul, așa că i-am comunicat, mai mult prin limbajul semnelor, că aveam nevoie de una-două poze cu băieții și de o fotografie cu un citat. Nu prea poți face prea multe lucruri când nu poți scrie și vorbi, așa că nu îmi revenea decât să mă… gândesc. Situația mea era semitragică, dar știam că voi ieși din ea. Cu greu, i-am mimat soțului meu (care deja înțelesese că voiam poze cu copiii noștri) numele unui scriitor și un concept celebru de-ale lui. Douăzeci de minute mai târziu, râdeam amândoi când a înțeles.
Scriitorul era Albert Camus și conceptul era mitul lui Sisif. Atât putea creierul meu în acel moment. Mă simțeam sleită de puteri și fără un orizont optimist în față, dar știam, totuși, că nu era dracul chiar atât de negru. M-am uitat la Sisif de multe ori în lunile astea, într-o fotografie urâtă, de o cromatică dezolantă, deșertică.
Dar adevărul este că Albert Camus mi-a mai târât câte puțin corpul meu inert către fericire:
Lupta însăşi contra înălţimilor e de-ajuns spre a umple un suflet omenesc. Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit.
Acum știu cum se pronunță numele copiilor mei. Și nu voi mai uita vreodată.
