Interviul a fost realizat în cadrul cercetării „Cum le dau poveștile idei copiilor - Îmblânzirea spiridușului capricios al creativității”, pentru documentarea căreia am discutat cu mai mulți specialiști, dar și cu scriitori români care scriu pentru copii și, în același timp, susțin și cursuri de creative writing. Lucrarea a fost prezentată în sesiunea din iulie 2023, la Facultatea de Psihologie și Științele Educației - Universitatea din București, în cadrul programului masteral „Învățare, inovare și coaching în educație”.
- Dacă ar fi să dai o definiție personală creativității, cum crezi că ar suna?
- Ar fi așa, un spiriduș capricios, care uneori nu vine când ai tu chef, dar pe care poți să îl momești cu diverse trucuri, vrăjitorii și bomboane colorate, astfel încât să îți devină prieten și să rămână.
- Cum ne-mprietenim cu inspirația?
- Știm deja că facem conexiuni între lucruri, între concepte, între idei, între ce vedem, ce simțim, ce-am auzit. Totul funcționează prin conectare și poți să stimulezi lucrul acesta dacă îți antrenezi mintea să facă conexiuni cât mai interesante, cât mai neașteptate.
La copii e mai ușor pentru că ei au mintea mult mai liberă și neformatată. Mi se pare fascinant la copiii mici că ei au o gândire atât de proaspătă, de poetică și de neașteptată tocmai pentru că văd altfel lucrurile și conectează mult mai liber informațiile și ceea ce văd în jur.
Copiii când sunt mici se bucură și sunt uimiți de-o frunză și de un gândăcel și de felul în care foșnesc copacii și simt cu toată ființa. Și cred că asta au în comun copiii și poeții în general.
Atelierul meu despre inspirație conține diverse trucuri, care să te-ajute să-ți lași mintea mai liberă și să vezi alte legături între lucrurile din jur. Până la urmă, chiar și cea mai fantastică creatură este inspirată din ceva real. Noi operăm cu ceea ce cunoaștem, doar că le mixăm în feluri diferite.
Exemple de jocuri pentru a ne împrieteni cu inspirația
Dau câteva exemple de joculețe pe care le fac cu copiii:
Unul dintre ele nu este invenția mea, este un joc pe care îl descrie Gianni Rodari, care a fost un autor italian de literatură pentru copii, dar și un teoretician al scrierii creative și al lucrului cu copilul în direcția asta; el și-a denumit acest exercițiu binomul fantastic. Înseamnă să iei două cuvinte la întâmplare; nu știu, închizi ochii, pui degetul, alegi un cuvânt, repeți, vei avea două cuvinte care nu au nicio legătură și provocarea este să găsești tu niște legături între cuvintele alea și să te joci cu ele, astfel încât să iasă o poveste.
Apoi, cred că al doilea combustibil al inspirației și al imaginației este curiozitatea.
Copiii sunt foarte curioși să descopere lumea și totul este un prilej de a-și pune întrebări; copiii pun foarte multe întrebări, nu știu cum funcționează lucrurile și de multe ori își imaginează posibile alte răspunsuri. Noi nu prea ne mai întrebăm, nu prea ne mai mirăm; avem o curiozitate, dar în același timp suntem obosiți, avem de plătit facturi și ne luptăm cu toate plictiselile și ne pierdem destul de mult curiozitatea.
Și apoi pornim de la niște cuvinte. Că până la urmă materia primă a scriitorului sunt cuvintele și după aceea povestea avansează prin întrebări. Și exercițiul numărul 2 este să punem cât mai multe întrebări. Acuma avem două cuvinte, ne-a venit o idee cu un cățel care se ascundea în dulap și începi să îți pui întrebări și te lași liber să dai răspunsuri.
De exemplu:
de ce era acolo?/ se-ascundea de cineva/ de cine se-ascundea?/ de unde venise personajul ăla?/ era trist?/ era mare, era mic, era vrăjit?/ avea o putere?/ dacă da, ce putere avea?/ ce pălărie avea?
În fine, și prin întrebările astea deja ai o poveste. Unde nu aveai nimic, nicio idee, doar lăsându-ți mintea liberă să facă conexiuni și să răspundă la întrebări, deja se poate naște ceva.
Apropo de întrebări, există acel what if?, adică poți să arunci cu întrebarea asta ce-ar fi dacă?; și să îți deblochezi cumva imaginația.
Ce-ar fi dacă ar fi doar un anotimp?; Dacă ar dispărea culorile?; Dacă ar exista doar o emoție?
Ne mai jucăm și cu poveștile clasice și le reinterpretăm, le reciclăm, le remodernizăm. Schimbăm perspectiva pentru că nu trebuie neapărat să inventezi roata, ajunge doar să schimbi perspectiva din care spui o poveste și ai o poveste cu totul nouă.
Facem și exerciții de grup pe modelul unui, sună foarte corporatist brainstorming, dar dacă se adună mai multe creiere, uneori circulă ideile de la unii la alții, iar copiii nici nu au foarte mult orgoliu din ăsta, a fost ideea mea, eu vreau să fiu cel mai tare.
Apoi lucrurile se complică, sigur că un scriitor este inspirat de ce se întâmplă în jurul lui și-n el în primul rând. Te sondezi în primul rând pe tine și de-acolo poți să găsești multe lucruri pe care vrei să le-aduci la iveală.
Elena Ferrante are o metaforă foarte frumoasă, ea spune că aruncă o găleată în abisul minții ei, o trage la suprafață și întotdeauna găsește ceva. Provocarea este ce face cu ce-a găsit în găleată.
Sunt foarte multe metode, cred că fiecare scriitor are felul lui de-a lucra și de-a găsi subiectul, dar copiii sunt foarte funny, sunt foarte deschiși și intră foarte repede în joc; componenta aceasta de joc le este foarte naturală și o păstrează până la un punct, cred că până la adolescență, când urmează alte faze.
Copiii sunt și foarte deschiși, foarte entuziaști, mă bucură să văd acest entuziasm, în jurul unui lucru care mi se pare mie foarte frumos, în jurul literaturii; sunt foarte informați, asta mi se pare incredibil, că văd că generațiile astea noi știu atât de multe lucruri, pe care noi nu le știam și pe care le-am învățat după 30 de ani, sunt foarte smart și foarte conectați la informație.
La cursurile astea în general vin copii care au un talent în zona asta, deci cumva e o bulă, dar nu numai; pentru că am mai fost și în mediul rural cu diverse proiecte cu Asociația DeBasm și am lucrat cu clase de copii de la sate, care nu au fost selectați în vreun fel, iar așteptările mele au fost super depășite; mi s-a părut că este un potențial enorm în acești copii; am văzut așa, luminițe, în ochii copiilor - care trăiesc în condiții mult mai grele decât trăim noi aici -, și care au dovedit că au și talent și entuziasm și dorință de a face și seriozitate.
- Am vorbit despre stimulii inspirației. Ce crezi tu că blochează lucrurile?
- În primul rând frica de eșec; eu aș mai zice așa, văzând la copii, și felul în care se face școală în sistemul românesc este inhibator pentru că nu este un sistem bazat pe încurajarea creativității; bineînțeles că creativitatea de la un punct încolo presupune a fi un pic diferit, a gândi în afara cutiei. La școală trebuie să fii în cutie.
Și copiii ajung să se formateze, mai ales la orele de română, în care nu se face altceva decât analiza aia chirurgicală a figurilor de stil; literatura nu este ceva frumos și nu poți să te joci cu ea, trebuie să fii foarte schematic.
Până și banalele compuneri, nici acolo nu poți să fii liber, nu mai zic de comentarii și de alte instrumente din astea moderne de chin, cu apartenența la genul liric și așa mai departe.
Cumva, școala îi inhibă pe copii, iar la oamenii mari este și această frică de penibil, te îndoiești permanent, mai este și lipsa de timp, grija, stresul este un inhibitor, greu să zici lasă-ți mintea liberă când tu ești copleșit de o grămadă de probleme ale vieții de zi cu zi și îți roiesc în cap, adică asta mi se întâmplă mie; se presupune că ar trebui să scriu toată ziua și să bubui de idei, dar și pentru mine viața de zi cu zi, cu toate mărunțișurile, care trebuie rezolvate, cumva te plafonează și e uneori greu să îți mai găsești resurse creative.
„Ieși din liceu și nu ai auzit decât de Rebreanu și de Sadoveanu”
- Hai să ne-ntoarcem puțin la școală. Dacă orele de română nu le încurajează creativitatea, cum ar trebui să fie pentru a nu-i inhiba pe copii?
- În primul rând, este o problemă generală în școală pentru că sunt foarte mulți elevi într-o clasă, mai ales în mediul urban. Și atunci, orice ai zice că faci, ce să mai faci cu 35 de copii?. Apoi, și pe profesori îi înțeleg pentru că au și ei o programă și nu își pot permite să se abată de la ea. Acestea sunt niște tare ale sistemului, care ar trebui rezolvate printr-o reformă mult mai profundă.
Eu am cunoscut și profesoare care încearcă să facă lucrurile altfel; sunt și profesori de română, care sunt foarte implicați și care fac lucruri în afara programei fixe, care invită scriitori, le mai dau lecturi mișto, discută cu ei.
În primul rând, până s-ajungi tu să scrii sau să fii creativ, important este să fii și un cititor care înțelege ce citește și căruia îi place să citească, și atunci, de multe ori lucrurile se împotmolesc de aici; pentru că au texte foarte vechi și care nu înseamnă nimic pentru ei; și atunci ruptura se produce cumva de aici, că nu le mai place, nu înțeleg ce citesc pentru că sunt niște texte nepotrivite cu nivelul de înțelegere sau sunt total în afara lumii lor.
Eu cred că ar fi mișto să fie doar o oră de lectură pur și simplu pe săptămână la toate clasele; nu 15 minute o dată pe an, cum s-a decretat la nivel național și deodată toată lumea prestează 15 minute. Sau măcar să fie niște cluburi de lectură, ceva care să îi apropie pe copii de cărți. Și atunci cred că lucrurile s-ar remedia și pe partea cealaltă, n-ar mai fi așa un Bau-Bau cititul.
Și mai este ceva, felul în care se predă literatura în general, ea e pusă pe un soclu în școala românească, este această mitizare a autorilor canonici; sigur că e bine să ne cunoaștem scriitorii și valorile, dar mă gândesc cu groază că în gimnaziu și mai ales în liceu, doar la uman se face literatură universală. În rest se face doar literatură română, exact în perioada în care te formezi, începi să citești și vrei să deschizi ochii către lume, tu ieși din liceu și nu ai auzit decât de Rebreanu și de Sadoveanu, cu care te-au pisălogit, și iar cu basmul, iar cu Creangă, iar cu Harap-Alb, pe care l-ai făcut din clasa I; nu ți s-a zis că există Shakespeare, nu ai auzit de Cervantes, nu ai auzit de scriitori contemporani, nimic, ești complet blank, iar pe ăia clasici îi înveți de silă pentru că trebuie la BAC.
Nimeni nu-și mai pune problema să-i mai citească pentru vreo emoție, ci pentru că sunt în programa de BAC și aoleu, mama, vine BAC-ul, ce rău o să fie, luați cu „Ion”.
Literatura universală este foarte frumoasă și diversă și noi îi ținem pe copilașii noștri tooot cu „Baltagul” din 1960, de când era mama la școală, copiii mei acuma fac același lucru pe care l-am făcut și eu, și părinții mei, totuși, nu putem să rămânem așa, într-o capsulă a timpului.
- Oricum am văzut că voi (DeBasm) încercați să remediați cât de cât situația…
- Mi se pare că totuși lucrurile se mai dezmorțesc în direcția asta că noi avem un ecou foarte bun de la învățătoare și profesoare de română, care ne cheamă și sunt din ce în mai multe și sunt interesate să facă lucruri cu copiii și în afara orelor sau, mă rog, pe lângă programă, sau să se instruiască ele într-un fel. Există o comunitate a profesorilor de română mișto, care vor să mai schimbe și să mai desțelenească lucruri și asta e de bine.
Despre Bianca Ceică:
Bianca Ceică este pasionată de scris și de citit și îi plac poveștile pentru copii, pe care nu a încetat niciodată să le citească, dar pe care a început să le înțeleagă mult mai bine, după ce a studiat literatura pentru copii, timp de 3 ani, în cadrul unui grup coordonat de Florin Bican.
În 2023 s-a întrebat „Cum le dau poveștile idei copiilor?” și a petrecut 6 luni ca să găsească răspunsul. Nu l-a găsit decât pe jumătate, dar cercetarea i-a dat curaj să continue să studieze mecanica ideilor și să lanseze un newsletter dedicat scrisului, poveștilor și procesului creativ.
