Într-o dimineață de vineri, în care sălile de la Facultatea de Filosofie sunt încă populate de studenți care-și dau restanțele, rochii și fuste înflorate, șepci colorate și ghiozdane cu personaje din desene animate sau paiete colorează culoarele clădirii. Un grup de 20 de copii de școală primară îl urmează pe profesorul Marin Bălan, 58 de ani, un bărbat mic de statură cu ochelari și voce de povestitor, într-un scurt tur al facultății, înaintea atelierului de filosofie pe care îl vor avea în următoarele două ore. Le crapă ușa unui amfiteatru ca să privească pe înăuntru, iar supraveghetorul din sală îi invită pe copii lângă studenții care susțin un examen.
După ce ies din amfiteatru, mai întră în câteva săli goale unde se înghesuie în fața tablelor cu cretă, pe care încep să deseneze și să scrie. Pe una din table copiii scriu cu litere de tipar „vitori studenți”, lângă un maimuțoi desenat. Se opresc într-o sală luminoasă cu doi pereți din geamuri, care are în mijloc scaune așezate în cerc.
Preocuparea lui Bălan față de filosofia pentru copii a apărut atunci când a început să predea la facultate cursul de didactica filosofiei. Însă pentru a deveni mai mult decât un teoretician, a trecut la organizarea unor ateliere de filosofie pentru copii, iar la nivel instituțional a pus bazele Centrului de Formare în Filosofie, un departament în cadrul facultății prin care încearcă să democratizeze această disciplină. Pentru că „locul filosofiei pentru copii e în școală, nu în universitate”, spune el. Pentru atelierele de filosofie pentru copii colaborează cu Universitatea Copiilor – o organizație care asigură întâlniri în spațiul universitar între profesori universitari și elevi cu vârste cuprinse între 7 și 14 ani. Pe baza lucrurilor aflate, plănuiește să scrie o carte despre filosofia pentru copii: „Filosofia în școala primară”.
După ce toată lumea se așază pe scaune, Bălan, și el între copii, le arată o rolă de carton pe care o numește „baghetă”. Cine are bagheta vorbește, iar ceilalți ascultă. „Nu râdem pe seama nimănui. Suntem binevoitori. Gândim și apoi vorbim. La un moment dat, voi o să intrați în poveste.”
Pe un slide în spatele lui e scris începutul poveștii, iar o fată începe să citească: „Cândva, în nordul Italiei, trăia un rege. El locuia într-un palat, alături de fiul său, prințul.”
Copiii citesc pe rând, propoziție cu propoziție, în timp ce își pasează de la unul la celălalt bagheta de carton. Așa află că au de-a face cu un prinț care se simte trist fără să știe de ce și pe care nu-l ajută propunerile tatălui, de a-i aduce prieteni sau mâncăruri alese.
La atelierele sale, Bălan lucrează cu un grup eterogen de copii, care au vârste diferite (de la clasa I până la a IV-a), care provin din diferite școli, iar relațiile dintre ei se formează pe loc. Una dintre mizele atelierelor sale este acceptarea celuilalt. „Nu suntem la fel, dar avem asemănări.” Conform profesorului, în străinătate au fost făcute cercetări care au arătat că în clasele care au făcut filosofie timp de câțiva ani, copiii au obținut rezultate mai bune la matematică și literatură și au devenit mai puțin violenți, comparativ cu unele unde copiii nu au învățat filosofie.
Toate deciziile pe care le ia profesorul sunt studiate și conștiente: îi așază pe copii în cerc și le vorbește de la același nivel pentru a crea un spațiu de învățare flexibil și a ieși din paradigma școlară tradițională, unde profesorul vine de pe o poziție dominantă. Crede că e important copiii să fie dezinvolți, iar o astfel de așezare favorizează comunicarea. Folosește povestea ca pe un stimul care generează dialog între copii, iar alegerea poveștii ține de tema atelierului. Pentru că multe dintre poveștile și basmele românești conțin violență, lupte sau pedepse la final, Bălan preferă să apeleze la unele povestiri traduse, iar în unele cazuri le rescrie, pentru a răspunde nevoilor de la atelier.
„Atunci regelui i-a venit o idee”, continuă povestea. A adus la palat cei mai buni doctori, profesori și filosofi, care să-l ajute pe fiul său să fie din nou fericit. Pentru această parte a atelierului, Bălan le spune copiilor că vor intra în pielea personajelor din cele trei categorii. Ei se ridică de pe scaune, iar profesorul îi așază astfel încât fiecare grup să fie echilibrat numeric și alege câte un reprezentant pentru fiecare categorie. Cei trei „lideri” de grup se pun în centru și trag la sorți să-și stabilească rolurile, apoi revin fiecare la echipa lui. Copiii se fac ghem în jurul liderilor și încep să discute.
„Stați puțin, că noi vorbim despre prinț, nu despre noi, până la urmă”, spune unul dintre băieții din grupul profesorilor, unde discuțiile alunecau în propuneri despre ce ar putea face profesorii lor la clasă pentru a le fi mai bine.
După câteva minute de dezbatere, în care Bălan a luat o bucată de cretă și a scris pe tablă numele celor trei categorii, copiii se așază înapoi pe scaune și își spun ideile, pe care profesorul pe scrie. Doctorii propun o pastilă pentru fericire sau să-l trimită la teatru. Profesorii cred că prințul ar fi fericit dacă ar învăța multe lucruri. Filosofii propun ca prințul să „se comporte ca un copil normal”, să aibă doar o casă și câțiva bani, să nu mai fie bogat.
Apoi ideile sunt discutate.
„Fericirea vine din interior, nu o poți rezolva cu o pastilă”, spune un băiat despre propunerea doctorilor.
„Să învețe, dar să nu-l chinuie”, reacționează o fată la propunerea profesorilor.
„Ne gândeam că am aduce teatrul la palat și asta l-ar face să râdă”, spune un copil în rol de doctor.
Privesc critic ideile care au apărut de la grupuri, colaborează în gândire și construiesc pe ideile celorlalți, iar asta „se întâmplă efectiv”, spune Bălan, care analizează patru tipuri de gândire în acest proces: creativă, critică, colaborativă și caring. Ultima se referă la ascultare și la grija pentru ideile celuilalt.
„Profesorul trebuie să favorizeze dialogul”, explică Bălan. Așa că în timpul atelierelor întreabă deseori în sală dacă mai sunt și alte păreri și îi încurajează pe copii să povestească propriile experiențe. „Nu intrăm suficient în lumea copiilor ca să-i înțelegem”, spune profesorul când se gândește la întrebarea „Ce experiență au copiii?”. Crede că un copil poate interioriza o întrebare dacă ea e trecută prin filtrul propriilor experiențe, apoi face o paralelă cu viața de zi cu zi de la clasă, unde cele mai multe întrebări pe care le primesc profesorii sunt procedurale, de tipul „Cât de lungă să fie compunerea?”.
În ultima parte a atelierului, Bălan le proiectează copiilor șase întrebări:
„Ce este fericirea?”
„Există ceva de care e nevoie pentru a fi fericiți?”
„Tristețea este precum o boală?”
„Este bine să fim mereu fericiți?”
„Este fericirea importantă?”
„Dar tristețea este importantă?”
Le spune copiilor să se așeze în băncile din sală, unde fiecare are o bucată de hârtie cât o jumătate de foaie A4. Copiii se mută energici, timp în care vocile lor se suprapun pe zgomotul făcut de scaunele trase pe podea. Cei care nu au pixuri ridică mâinile, iar profesorul le răstoarnă o cutie cu instrumente de scris pe bancă și fiecare își alege un pix colorat. Apoi le dă instrucțiuni: trebuie să-și aleagă o singură întrebare la care răspund. Iar dacă le e greu să facă o compunere, pot face un desen.
Bălan a remarcat de la atelierele trecute că elevii nu sunt obișnuiți să reflecteze, să gândească propriile idei. Și pune asta pe seama modului în care sunt tratate cunoștințele lor în școală. Filosofia le stimulează curiozitatea, crede el, și tratează greșeala ca pe o etapă în procesul de învățare. Crede că școala ar trebui să fie mai preocupată să-i învețe pe copii despre luarea deciziilor, aspecte etice sau de comportament, decât să-i trateze ca pe niște cercetători cărora le sunt predate cunoștințe teoretice. „Dincolo de teorii, important e ca ei să discute despre lucruri.”
Un rol în acest proces de învățare îl au și profesorii. Bălan nu crede că ei ar trebui să meargă în clasele din învățământul preuniversitar ca și cum ar trebui să predea un curs universitar și crede că adaptarea filosofiei de liceu după cea academică e o greșeală care îi face pe elevi să privească materia drept grea și neplăcută. Chiar dacă există o disciplină opțională „Filosofie pentru copii” care ar putea fi predată la clasele a III-a și a IV-a, învățătorii nu au pregătirea necesară. Așa că Bălan și-a propus să încerce pe viitor să lucreze cu Inspectoratul Școlar București pentru a crea un curs de formare în urma căruia profesorii din învățământul primar să poată primi credite de formare continuă și să predea pe cont propriu această materie.
