Puterea ascultării
Lecția cea mai importantă pe care o reînvăț pe teren cu prilejul fiecărui subiect este că nimic nu bate puterea ascultării. E important să ascultăm copiii, părinții, profesorii și toți oamenii școlii pentru a le înțelege perspectivele. Cu toții se simt ignorați, neînțeleși, neimportanți și fiecare dintre ei e cheia pentru a înțelege ce e de schimbat în sistemul nostru de învățământ, ce funcționează și de ce. Așa cum fiecare modificare legislativă ar trebui să înceapă cu același exercițiu al ascultării.
Ana-Maria Ciobanu
Reziliență și creativitate
Dincolo de ce înseamnă politici publice, legi, finanțare și sistem - adică lucrurile care au ajuns aproape o obsesie pentru mine, în încercarea de a înțelege acest sistem românesc alambicat - educația ar trebui să fie despre dialog și despre a pune interesul elevilor, oamenii formați de acest sistem, mai presus de interesele și orgoliile adulților. Așa că am învățat să citesc aceeași informație de zece ori, din zece locuri diferite, iar apoi să sap pentru a 11-a variantă, pentru a înțelege de unde vin opiniile - de cele mai multe ori divergente - ale fiecărei părți implicate.
Dar cele mai importante multe lecții cu care rămân sunt exemplele de reziliență și creativitate, de la profesorii, elevii și părinții care au învățat să navigheze un sistem rigid și care în cele din urmă au schimbat în bine comunitățile din care fac parte.
Nicoleta Coșoreanu
Frica e încă acolo
Școala de pe vremea mea, care nu-i totuși departe, nu mi-a vorbit niciodată despre alte posibilități. Știam doar: vii la școală și stai cuminte în bancă. Iar contextul de joacă și experiment dat (dacă se întâmpla să existe) a fost aproape mereu în favoarea ei: mergem în excursie la muzeu, ca să bifăm activitățile din Școala Altfel, și participăm la concursuri, ca să nu fim liceul fără diplome de participare. Orice altceva aș fi auzit de la alții, cum că un profesor încurajează, un elev îndrăznește, un părinte se implică și nu pierde și ultima fărâmă de acces în școală - toate astea mi se păreau strict zvonuri.
După un an de Școala9 cred că cel mai tare mi-am dat seama că școala de azi are de multe ori și curaj și intenție spre mai bine, dar fronturile de luptă între cine e mereu în școală, cine vine acum și cine iese încă-s prezente. Că adolescenții vor să vorbească tot mai mult sau să creeze și altceva (teatru, filme, podcasturi), dar n-au un spațiu unde să fie lăsați sau încurajați sincer s-o facă. Că educația românească are obiceiuri pe care le duce cu ea dincolo de încercările din sistem și din afara lui de a produce schimbare și că frica cu care am rămas din anii mei de școală e încă acolo.
O nevoie totuși există. De dialog între toți oamenii din și de pe lângă școală, de ascultare, de empatie și, mai ales, de povești care să vorbească despre ce se întâmplă azi în învățământul de la noi. Dincolo de proiecte de lege nehotărâte și educație făcută cu frică, mai sunt încercări de a îndrăzni, vorbi, face. Și continuăm să vă spunem și despre ele.
Oana Barbonie
Perspective
Am un băiețel de trei ani care, din septembrie, va merge la grădiniță. Va fi pentru mine prima experiență cu sistemul de educație de stat din postura de părinte. Aș vrea să îmi imaginez că relația mea cu școala lui va fi cam aceeași pe care a avut-o mama cu a mea. Că voi veni o dată sau de două ori pe semestru la ședința cu părinții, voi nota câți bani trebuie să strângem pentru cretă, paznic sau altceva și voi bodogăni că nu e normal să plătim tot noi. Că nu voi vorbi aproape niciodată cu alți profesori decât învățătoarea sau diriginta. Că îl voi duce la o școală în apropiere de casă un an-doi-trei și apoi va merge singur. Că voi privi uneori cu coada ochiului dacă-și face temele. Că voi merge să-l văd la serbări.
Dar am învățat în ultimul an suficiente despre școală cât să înțeleg că lucrurile s-au schimbat. Că o să primesc mult mai multe informații decât mi-ar fi vreodată necesare pe grupul de WhatsApp al clasei. Că o să-i spun copilului că nu trebuie să-și facă toate cele cinci pagini de exerciții la matematică. Că există riscul să mă contrazic cu profesorii sau cu ceilalți părinți pe tot felul de subiecte, de la oportunitatea de a face „Educație pentru sănătate” la clasă până la cea de a organiza un bal de absolvire a clasei a IV-a la Cercul Militar Național. Că o să-l duc de mână ani buni până la școală - sau o să pierdem mult timp în trafic. Că o să am dilema morală dacă să-l dau la școala de care aparținem sau să „fac rost” de o viză de flotant și să-l înscriu la școala „mai bună” de departe. Că o să vorbim la ședințele cu părinții despre copiii bullies - și ar putea și al meu să fie printre ei.
Nu-i o perspectivă încurajatoare. Dar printre poveștile pe care le-am publicat anul ăsta sunt multe ale copiiilor care trec de conformismul sistemului. Ale profesorilor care abordează elevii și materia altfel. Ale directorilor care văd oportunitate, nu numai birocrație, în rolul pe care-l au. Ale părinților care insistă pentru șansele copiilor. Și mă gândesc că poate o să avem noroc. Sau o să ni-l facem singuri.
Maria Bercea
Limbajul adolescenților
Ce am învățat în acest an este că școala în care am crescut nu mai e școala pe care încep să o cunosc încetul cu încetul acum. Am învățat că diferența dintre școala dintr-un oraș mare și școala dintr-un oraș mic e colosală. Spre deosebire de adolescenții din orașele mici mici, cei din orașele mari nu sunt prinși în monotonia casă-școală-casă. Poate nu au fost niciodată.
Am învățat că cititorii iubesc poveștile despre profesori implicați în ceea ce fac, despre elevi care ies în evidență, dar nu sunt neapărat deschiși să accepte modurile diferite în care alți părinți își cresc copiii.
Am învățat să vorbesc pe limbajul adolescenților, să chicotesc cu ei și să îi ascult cu mai multă atenție. Dacă tu ești sincer în ascultare, și ei devin sinceri în ceea ce spun, iar rezultatul este uimitor. Copiii vor să-și spună poveștile, iar faptul că foarte mulți dintre ei sunt atât de conștienți de alegerile pe care le fac mă intrigă și mă fascinează de fiecare dată.
Am învățat că documentarea nu este tot timpul ușoară și că sistemul de educație e mult mai complex decât credeam. Că e prea permisiv câteodată, prea restrictiv altă dată și că, de cele mai multe ori, e lipsit de sens.
Elena Văduva
Cum depășim prăpastia
Există multe grupuri de Facebook dedicate educației preuniversitare. Toate spun că scopul lor e să faciliteze comunicarea între adulți: părinți, profesori și activiști. În realitate, în cele mai multe dintre cele create de părinți, aceștia se plâng de cât de îngrozitori sunt profesorii, cum dau prea multe sau prea puține teme, cum cer cadouri, cum nu știu nimic oricum și oricine ar putea să facă ce fac ei. Iar în multe din cele administrate de profesori, aceștia se plâng de cât de îngrozitori sunt părinții și elevii, cum nu vor să contribuie la cheltuielile clasei și profesorii cumpără tot, cât de prost crescuți sunt elevii, cât de pretențioși sunt părinții și cum cred ei că sunt mai buni.
Când un profesor contrazice narațiunea din primele grupuri, este exclus. Când un părinte o face în cele dintr-a doua categorie, se întâmplă același lucru.
Și toți acești oameni sunt sincer interesați să îmbunătățească educația, dar nu au niciun dialog. Iar aceste conflicte online au corespondent palpabil în viața de zi cu zi, când, în loc de o conversație cu profesorul, părinții preferă să facă plângeri oficiale, sau când, în loc să discute cu părintele, profesorii umilesc sau hărțuiesc elevul. Oamenii aceștia au uitat că și ceilalți sunt oameni la fel ca ei.
Acesta a fost cel mai revelator lucru pe care l-am descoperit în ultimul an de Școala9: lumea împărțită din jurul școlii, care n-are parte de niciun sprijin ca să își depășească prăpastia. Și asta m-a convins că datoria noastră de jurnaliști e să găsim o cale să ghidăm oamenii pentru a găsi o ieșire din conflict. Poveștile pe care le spunem ajută să vedem umanitatea și valorile comune pe care le avem toți. Într-un final, sper, asta va contribui la o lume mai bună pentru copii și pentru adulții din jurul lor.
Georgiana Ilie
