Nu m-a trezit niciun fulger brusc. La 19 ani, am petrecut o lună în Polonia, unde am vizitat lagărele de concentrare naziste. Atunci a început ceva să se miște. Am înțeles că habar n-aveam cum funcționează lumea. Și că e dureros să recunoști că ești deconectat, că nu înțelegi, că ești crescut într-un gol de sens. Că ești, în esență, ignorat – și poate și tu ignori, la rândul tău. A fost momentul în care am realizat că tăcerea mea, lipsa mea de implicare, era periculoasă.
Studiile internaționale arată clar: participarea electorală este mai probabilă în rândul celor care au un nivel ridicat de educație și o situație economică stabilă. În România, însă, niciuna dintre aceste condiții nu e garantată tinerilor. Avem un sistem de învățământ care ignoră educația politică – tinerii ies de pe băncile liceului fără să știe cum funcționează Parlamentul, ce înseamnă un vot uninominal sau cum arată un buletin de vot. Nu pentru că nu vor să învețe, ci pentru că nu li se predă.
În turul I al alegerilor prezidențiale din 2025, tinerii între 18 și 24 de ani au reprezentat aproximativ 7% din votanți. Puțini, dar cu un rol esențial în direcția în care merge societatea. Sunt însă 42% din românii cu drept de vot sub 24 de ani, puțin peste 664.000 de persoane.
În liceu, am avut un profesor de Istorie care nu venea niciodată la ore. Apărea de trei ori pe semestru, doar cât să-și facă norma, și punea note în funcție de aspectul elevilor. Fetele primeau note după cum arătau, băieții erau tratați și mai dur. Recitam două paragrafe și luam un 8 sau un 9. Nici măcar nu ne prefăceam că învățăm istorie. Adevărul, dacă îl mai notează cineva, e că sistemul a permis ca un cadru didactic să lipsească patru ani din viața noastră. Patru ani în care ar fi trebuit să învățăm ce înseamnă democrația, ce înseamnă răspunderea, cât de periculos e extremismul, cât de ușor poate fi pierdută libertatea.
Și totuși, am fost elevă într-unul dintre cele mai bune licee din Argeș. Mă întreb ce se întâmplă în școlile unde nu mai există nici măcar pretenția că educația e importantă. Dacă acolo unde sunt „elitele” profesorii lipsesc ani întregi, ce modele au ceilalți?
Nu e vorba de apatie. Tinerii nu sunt indiferenți la politică; sunt doar puși pe pauză de un sistem care nu le oferă instrumentele necesare pentru a participa. Frica de incertitudine și lipsa unui context educativ adecvat îi determină pe mulți tineri să se retragă. Se simt copleșiți de complexitatea unui sistem pe care nu îl înțeleg și nu au fost învățați să-l analizeze. Mai mult, instabilitatea economică le diminuează orice preocupare pentru civism. Când nu știi dacă vei putea plăti chiria luna viitoare, politica devine o preocupare secundară. Așa că nu aleg, pentru că nici nu au încredere că cineva ar putea face schimbări în interesul lor.
Azi știu că neparticiparea nu e o formă de noblețe, ci un lux periculos. Azi știu că, atunci când nu alegem, altcineva alege în locul nostru. Și de cele mai multe ori, acel „altcineva” nu o face cu binele nostru în minte. Aș vrea să cred că tinerii nu sunt pierduți, dar pentru asta trebuie să construim structuri reale de educație și participare civică. Lipsesc modelele, lipsesc discuțiile autentice despre politică, lipsesc acele inițiative care să-i implice activ.
Dacă vrem cu adevărat o democrație vie, trebuie să renunțăm la ipocrizia sezonieră a „mobilizării tineretului” și să începem să construim o reală educație politică în școli, să le oferim tinerilor instrumentele necesare pentru a înțelege de ce votul lor contează și cum pot contribui activ la schimbare.
Emoții
Emoțiile joacă un rol central în campaniile electorale, adesea mai puternic decât argumentele raționale sau programele politice. Din punct de vedere psihologic, votul nu este doar un act logic sau civic, ci un act emoțional, ghidat de percepții, temeri, speranțe și identitate.
Frica
Frica este una dintre cele mai puternice emoții exploatate în alegeri. Campaniile bazate pe frică sunt construite pentru a activa reacții rapide, instinctive, de tipul „luptă sau fugi”. În campaniile lui George Simion (AUR), frica este direcționată strategic împotriva unor dușmani vag definiți: „străinii care ne controlează”, „Uniunea Europeană care ne dictează”, „elitele corupte”, „ONG-urile cu agende ascunse”.
Mesajele sunt formulate astfel încât să creeze senzația că identitatea națională este sub asediu, că „ni se ia țara”, „ne fură copiii”, „ne impun legi împotriva valorilor noastre”. Aceste narațiuni nu apelează la rațiune, ci la reacții emoționale rapide, polarizante. Alegătorul nu este încurajat să analizeze, ci să simtă: teamă, revoltă, urgență.
Furia – „Noi împotriva lor”
Furia este canalizată către „sistem”, „clasa politică”, „trădători” sau „corupți”. Aici, George Simion și alți politicieni radicali folosesc o strategie clasică de outsider furios: el este „omul simplu care spune lucrurilor pe nume”, în contrast cu „ei” — adică tehnocrații, intelectualii, europeniștii. Prin această tehnică, se creează o legătură emoțională cu alegătorul, care simte că nimeni nu-l ascultă.
Pentru tinerii din medii defavorizate, fără încredere în instituții sau fără acces la oportunități reale, acest tip de furie este autentică. Campania doar o canalizează spre direcții politice: „votează și pedepsește-i”.
Speranța rațională – „Putem construi ceva”
În contrast, campaniile lui Nicușor Dan (și în general ale dreptei urbane, tehnocrate) sunt construite mai puțin pe emoții brutale și mai mult pe speranță, stabilitate, reformă. Aceste mesaje se adresează unei alte categorii de tineri: tinerii care au fost suficient de privilegiați să aibă parte de o educație, tineri obișnuiți cu ideea de planificare, muncă pe termen lung, infrastructură, norme europene. Aici, emoția principală nu este furia, ci încrederea rațională: că dacă alegem oameni competenți, vom avea apă caldă, transport funcțional, transparență.
Totuși, aceste campanii sunt mai slabe din punct de vedere emoțional: lipsesc apelurile directe la instincte, iar limbajul este tehnic, abstract, cu termeni precum „plan de mobilitate urbană” sau „eficiență energetică”. Asta le face eficiente într-un public informat, dar ineficiente în medii dominate de emoții brute și neîncredere generalizată.
În concluzie, nu putem cere implicare politică profundă din partea tinerilor fără să înțelegem contextul psihologic și social în care trăiesc. Educația politică este esențială, dar nu poate înflori acolo unde lipsesc stabilitatea, siguranța și sprijinul emoțional. Un tânăr care votează nu o face în vid – el votează din interiorul unei realități marcate de lipsuri, de conflicte acasă, de dorința de apartenență și de frustrare acumulată. Dacă vrem o generație responsabilă civic, trebuie mai întâi să ne asigurăm că ea are pentru ce să rămână aici și are resursele de bază pentru a construi un viitor. Abia atunci votul va deveni un gest rațional, conștient și constructiv, nu doar o reacție de revoltă. Schimbarea începe cu înțelegerea omului, nu doar cu reforma sistemului.
Pericole
În perioade de criză politică sau incertitudine socială, oamenii tind să răspundă diferit în funcție de nivelul lor de toleranță la stres și de strategiile de reglare emoțională învățate de-a lungul vieții. La un capăt al spectrului, unii aleg evitarea totală a informațiilor: nu mai citesc știri, nu mai deschid televizorul, nu mai vorbesc despre „ce se întâmplă în țară”. Este o formă de autoapărare psihologică. Mintea, copleșită de neputință sau frustrare, decide că singura cale de a menține un echilibru intern este blocarea sursei anxietății. Pe termen scurt, această strategie poate reduce stresul, dar pe termen lung duce la deconectare civică, pasivitate și pierderea contactului cu realitatea, lucru care poate alimenta un sentiment de izolare și lipsă de control.
La polul opus, există persoane care, în fața aceleiași instabilități, devin obsedate de a înțelege și controla prin informație, apelând compulsiv la platforme ca TikTok sau Reels. Se uită la videoclipuri scurte cu teorii despre sistem, criză, corupție, predicții apocaliptice sau analize alarmiste — uneori sute sau chiar mii de clipuri pe zi. Aceasta este o formă de hiperactivare cognitivă și emoțională. Creierul, aflat într-o stare de anxietate latentă, cere constant noutate, alertă, „piese de puzzle” pentru a înțelege ce urmează. Dar, în loc de claritate, persoana ajunge într-o stare de suprasolicitare mentală, cu efecte precum tulburări de somn, oboseală, iritabilitate și confuzie morală sau cognitivă.
Ambele extreme — fuga de informație și suprasaturația cu informație — sunt încercări de a răspunde la o realitate percepută ca amenințătoare. În spate se află același mecanism: dorința de a reduce anxietatea și de a recăpăta controlul. Diferența este că una închide complet canalul de comunicare cu lumea, iar cealaltă îl suprasolicită până la epuizare.
Cum facem față anxietății, fricii și incertitudinii într-o perioadă de alegeri? Și de ce e un moment bun să ne întoarcem către filosofie?
Ambele mecanisme sunt omenești. Ambele încearcă să răspundă unei întrebări profunde: „Ce fac eu acum, când lumea din jurul meu pare instabilă?”
Adevărul este că nu putem controla alegerile. Dar putem controla cum trăim în acest prezent instabil.
De aceea, este esențial să începem cu lucrurile de bază. Să ne întoarcem la reglarea emoțională: somn suficient, hrană decentă, mișcare, contact uman real. Să ne stabilim limite: un timp limitat de informare pe zi, surse verificate, conversații care nu sunt doar despre politică. Să învățăm să ne spunem „stop” atunci când simțim că devenim reactivi.
Este în regulă să simți frică. Este în regulă să fii obosit. Nu ești slab pentru că simți neputință. Dar, la fel de important: nu trebuie să rămâi acolo.
Pentru asta, există nu doar psihologia practică, ci și o resursă mult mai veche, dar uneori uitată: filosofia.
De ce e un moment bun să ne întoarcem către filosofie?
În vremuri de incertitudine, filosofia a fost dintotdeauna o unealtă de supraviețuire morală și emoțională. Gânditori ca Epictet sau Marcus Aurelius au trăit în vremuri de război, corupție, instabilitate. Filosofia stoică, spre exemplu, te învață să faci o distincție esențială:
„Ce pot controla? Ce nu pot controla?”
Este o întrebare atât de simplă, și totuși atât de profund transformatoare. Poți controla cum votezi? Da. Poți controla ce simți? Până la un punct. Poți controla cine va câștiga alegerile? Nu. Asta nu înseamnă pasivitate, ci liniște activă: a face ce ține de tine, fără să te autodistrugi pentru ce nu ține.
Este un moment ideal să ne întoarcem privirea către gânditori precum Viktor Frankl și Albert Camus. Acești doi filosofi nu au rămas întipăriți în sufletul meu întâmplător, ci pentru că oferă soluții clare și aplicabile atunci când ne confruntăm cu o realitate aparent absurdă și haotică, atunci când viața pare nedreaptă și plină de incertitudine. Ei ne arată cum putem răspunde acestei lumi cu o atitudine activă, cu luciditate și cu un sens propriu, chiar și în cele mai grele momente.
Albert Camus, prin mitul lui Sisif, ne ajută să înțelegem cât de absurdă este, uneori, viața, dar și cum putem găsi sens în această absurditate. Imaginea lui Sisif, care urcă piatra la nesfârșit doar pentru a o vedea căzând din nou, poate părea o metaforă a unei vieți lipsite de speranță. Dar Camus nu ne cere să ne resemnăm sau să renunțăm. Din contră, el ne spune că trebuie să ne imaginăm că Sisif este fericit. Chiar și în fața unui ciclu nesfârșit de eșecuri și încercări, Sisif continuă să trăiască, să aleagă să se ridice și să-și adâncească sensul în această alegere. La fel și noi: chiar și atunci când politica pare să ne frângă sufletul, când instabilitatea și incertitudinea ne copleșesc, avem libertatea de a alege să trăim, să rămânem lucizi și să facem față realității pentru ceea ce este — un val de incertitudine, dar și o oportunitate de a ne afirma valoarea interioară.
În același timp, Viktor Frankl, care a supraviețuit unui lagăr de concentrare nazist, ne învață că, chiar și în cele mai crunte circumstanțe, omul poate găsi sens. Frankl nu a găsit acest sens în circumstanțele externe, ci în răspunsul său interior față de acele circumstanțe. El spunea că nu putem controla toate condițiile externe, dar întotdeauna putem controla cum alegem să răspundem la ele. Frankl găsește sens în suferință, pentru că a ales să o trăiască cu un scop, cu o demnitate și cu responsabilitate. La fel și noi: în fața unei crize politice sau a unei perioade de nesiguranță, nu putem controla întotdeauna ce se întâmplă, dar putem controla cum alegem să ne raportăm la acele evenimente, ce atitudine adoptăm, ce valori alegem să susținem.
Amândoi, Camus și Frankl, ne îndeamnă să nu căutăm sensul în evenimentele externe care nu pot fi controlate, ci să-l construim în fiecare moment, cu fiecare decizie. Camus spune că sensul este un act de revoltă și de asumare a absurdului, în timp ce Frankl sugerează că sensul este ceva ce descoperim în propria noastră atitudine față de suferință și față de lumea din jurul nostru.
Așadar, chiar și în fața unui peisaj social și politic învolburat, în fața incertitudinii care ne poate copleși, în loc să ne pierdem în disperare sau în cinism, putem alege să trăim cu luciditate, să ne găsim propriul sens și să rămânem antrenați într-o viață activă, plină de responsabilitate și integritate. Nu trebuie să așteptăm ca lumea să ne ofere sensul. Noi suntem cei care îl creăm, în fiecare alegere mică pe care o facem zi de zi.
Dacă aveți o sugestie de articol, temă pe care să o abordăm sau o observație legată de acest material, vă rugăm să ne scrieți pe adresa scoala9@fundatia9.ro.
