Contractul educațional, panaceu sau pseudo-antidot?

Rolul acordat de stat părinților rămâne unul marginal în relația cu sistemul de educație, iar „consultările“ cu aceștia au rol pur formal, prin asociații de părinți influențate sau chiar controlate de politic. De la aceste coordonate trebuie pornită orice discuție despre contractul educațional.
Cu toate acestea, orice dezbatere despre contractul educațional trebuie poziționată în zona chibzuinței, nu în zona relei credințe, în zona panicii sau în cea a marketingului juridic. Voi încerca să nu cad în capcana abordării subiectului printr-un șablon eminamente juridic, deși am și acest tip de formație. Niciodată nu am crezut în abordări alarmiste, acestea sunt mai mereu aducătoare de beneficii necurate pentru grupurile sau indivizii aflați la originea lor („Nu semnați, vă iau copiii, vă spun eu cum să faceți dacă sunt plătit generos!”). Din punct de vedere al comunicării măsurilor propuse sau adoptate, Ministerul Educației este o calamitate care gravitează tradițional în zona opacității, declarațiilor anoste și a lipsei de empatie. La început de an școlar, s-a scris mult despre contractul educațional, mai mult decât despre orice altă temă educațională cu excepția camerei de detenție. Fake news-urile sau interpretările deplasate despre acest subiect au speculat preponderent lipsa de educație – inclusiv de educație juridică! - a publicului autohton, sursă majoră de dezinformări, frici și incertitudini.
Înainte să vedem ce se dorește a fi acest contract și dacă este legală forma propusă, se ridică câteva întrebări legitime.

Este necesar un astfel de demers? 

Cât timp se încearcă responsabilizarea părinților și prevenirea abandonului școlar, da! Ieșirea din zona ignoranței se poate realiza doar prin educație. Apropierea copiilor de școală este o prioritate educațională, iar această apropiere poate avea loc doar împreună cu apropierea părinților de școală. Din păcate, decidenții par a se îndepărta de această zonă și de ideea originară a demersului și riscă să își ostilizeze (și mai mult) părinții. Dacă se merge în spațiul sensibil al raportului inegal de forțe stat-părinți și a raportului asimetric de putere („Semnează sau te amendez!”), o astfel de abordare este nepotrivită și contraproductivă. Părinții ar trebui prețuiți, respectați, aduși aproape, nu ignorați, tratați cu superioritate, sancționați și ținuți la distanță. Din păcate, mentalitatea care se propagă și multiplică sistemic de la centrele de putere din domeniul educației nu este cea de stat-partener, ci de stat-oponent sau stat-piedică. Există și posibilitatea ca subiectul contractului educațional să fi fost adus în spațiul public cu scopul distragerii atenției de la subiectele cu adevărat importante din învățământ: politizare, subfinanțare, analfabetism funcțional, lipsă de cadre didactice, lipsa infrastructurii necesare și a dotărilor aferente etc. Teamă îmi este că în aceste ape ne scăldăm și dezbaterea indusă este o simplă perdea de fum.

Forma pe care o îmbracă este potrivită? 

Dacă ceea ce ne-am dori ar fi un mixaj făcut de un DJ educațional anxios, actuala compilație de prevederi din Lege, ROFUIP și Statutul elevului ar fi răspunsul la aceste dorințe. Este de notorietate principiul de drept „Nemo censetur ignorare legem” conform căruia necunoașterea legii nu servește drept scuză pentru nerespectarea sa. Cele trei acte sunt obligatorii pentru toți cetățenii, iar semnarea unui înscris prin care te obligi să respecți ceea ce este deja obligatoriu nu are niciun sens juridic. Este de ordinul evidenței că ceea ce este obligatoriu într-o lege, rămâne obligatoriu chiar dacă nu este asumat în scris de către părinte și școală. Contractul educațional (în forma propusă spre semnare) este în principal o culegere neexhaustivă de obligații pentru unitatea de învățământ, beneficiarii secundari (părinții) și cei primari (elevii). 
Scopul său declarat este menționat chiar la începutul contractului: „asigurarea condițiilor optime de derulare a procesului de învățământ prin implicarea și responsabilizarea părților implicate în educația beneficiarilor primari ai educației”. Conform legii educației contractul ar trebui să prevadă „drepturile și obligațiile reciproce ale părților, garantând drepturile beneficiarilor primari și secundari, în conformitate cu prevederile contractului educațional-tip, aprobat prin ordin al ministrului educației”. Scopul este demn de toată aprecierea, însă menționarea unor obligații și asumarea lor în scris nu sunt suficiente. Vremea rezolvării pe hârtie a problemelor a trecut! 

Un aspect important, demn de menționat, este acela că nerespectarea obligațiilor asumate de către părinți sau elevi este sancționată conform contractului, nu însă și nerespectarea de către școală! Încălcarea obligațiilor de către beneficiarul primar (era așa de greu să îi spună elev sau copil, chiar era nevoie de repetiția obsedantă a acestui termen impersonal?) poate atrage răspunderea disciplinară a acestuia, prin aplicarea de sancțiuni, însoțite sau nu de scăderea notei/calificativului la purtare, cu respectarea prevederilor regulamentului de organizare și funcționare a unității de învățământ și a Statutului elevului. Potrivit art. 148 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 198/2023, refuzul părintelui de a semna contractul educațional constituie contravenție și se sancționează cu amendă de la 1.000 de lei la 5.000 de lei. 

Contractul nu prevede nimic despre sancționarea unității de învățământ în cazul încălcării obligațiilor asumate, inegalitatea de tratament este frapantă și evidentă! Ce parteneriat mai este și acesta?

Este contractul educațional un act abuziv? 

Probabil, are multe iregularități. Cu siguranță este un demers controversat. Semnarea sub amenințarea unei sancțiuni contravenționale semnificative poate fi o formă de viciere a consimțământului.

Ce se întâmplă dacă părinții nu îl semnează? 

Discutăm despre un act juridic artificial care nu are caracteristicile clasice ale unui contract. Contractul este conform Codului Civil „acordul de voinţe dintre două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic”. Mai mult, conform aceluiași cod, părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri. Chiar dacă ne referim la un contract de adeziune, nu discutăm despre libertate, despre egalitatea părților sau despre acord de voințe, ci despre obligație sub spectrul sancționării!
Drepturile și obligațiile părinților și elevilor nu pot fi stabilite pe cale convențională prin „contractul educațional”, ele sunt statuate pe cale legală conform legislației incidente. Nesemnarea nu poate duce la privarea dreptului la învățătură, copilul va rămâne în continuare cu statutul de elev și va învăța în clasa în care era și până acum. Mai mult, sancționarea este greu realizabilă, este un instrument de natură a obliga părinții să își pună semnăturile pe hârtie, opinez că este folosită doar pe post de sperietoare. Nu este clar cine o realizează și în ce mod, dacă este în sfera constituționalității, dacă discutăm sau nu despre o viciere de consimțământ... Cu toate acestea, nu recomand nesemnarea contractului educațional, însă nu ezit să sesizez problemele existente. 

Să ne reamintim că acesta a fost introdus în premieră prin legea nr. 1/2011, noutatea constă în potențiala sancționare a părintelui pentru nesemnare.

Înțeleg din plin îngrijorările părinților, statul nu este un partener mereu de bună-credință. Nu îți apropii părinții vorbindu-le de sus sau amenințându-i, așa cum procedează de decenii decidenții din educație. Părinții nu au fost pregătiți de ministerul educației pe subiect, nu au fost consultați în mod concret, întrucât nu există un parteneriat real între stat și părinți. Ce a făcut ministerul nu este suficient, degeaba a luat atitudine și a subliniat faptul că semnarea acestui contract „nu afectează exercitarea drepturilor părintești”, după vehicularea unei informații false în mediul virtual.
Abordări de tipul „amendă pentru neșcolarizare” sau „amendă pentru nesemnarea contractului educațional” nu vor aduce sau menține copiii în sistemul național de învățământ, din contră, vor duce la decizii contrare. Statul ar trebui să se ocupe de atractivitatea sistemului de învățământ, de atragerea în sistem a unor specialiști, de combatere a subfinanțării, de curățire în sistem.
Ar fi benefic dacă statul nu ar mai încălca în mod continuu ce își asumă, dacă nu ar mai modifica regulile jocului în timpul anului școlar, dacă ar exista ceva mai multă consecvență și responsabilitate și mai puțină politizare. Prezumția de vinovăție a părinților trebuie grabnic înlăturată din legi și contracte, părinții nu sunt contravenienți, sunt alături de copiii lor cea mai importantă resursă națională!
În România de astăzi părinților li se cer multe și li se oferă puține. Dincolo de lucrurile mărunte aduse în discuție de cei care conduc destinele educației, se află cele mari: printre motivele principale pentru care milioane de părinți români au ales să plece definitiv din țară se numără și Educația, iar vina le aparține în mare măsură decidenților domeniului. Da, acea educație politizată în care olimpicii sunt ținuți cu orele în aeroporturi pentru că ministra educației își dorește să apară în poze pe care să le folosească ulterior în interes electoral. Sper că articolul a fost lămuritor, nu contractul educațional este marele pericolul de care ar trebui să se ferească părinții! Aegroto dum anima est, spes est. Cât timp bolnavul suflă, mai există speranță.