Obiectivul naţional al României pentru învăţarea pe tot parcursul vieţii a fost de a creşte participarea persoanelor cu vârste cuprinse între 25-64 ani la 10% până în 2020 la programe de formare de orice tip. România a reușit să rateze și împlinirea acestui indicator, iar astăzi trăim într-o realitate profund catastrofală din perspectiva participării la învățare pe tot parcursul vieții.
Doar 1% dintre cetățenii din categoria de vârstă antemenționată participă la vreun program de formare, iar pandemia a sistat foarte multe din aceste oportunități care, în mod obișnuit, se desfășurau față în față. Suntem ultimii din Uniunea Europeană la capitolul participarea adulților la învățare continuă și, deși politicienii menționează în treacăt acest lucru, el nu a reușit să devină mai mult decât o constatare sau cel mult un deziderat cuprins într-o strategie națională.
Foto: Carmen Bărbulescu (mijloc), împreună cu echipa de la Parlamentul European
La nivel european, însă, avem și exemple de bune practici, unul dintre acestea venind chiar de la un europarlamentar român. Nicu Ștefănuță (USR) a organizat, în acest an, primul stagiu de practică pentru pensionari în Parlamentul European, iar Școala9 a purtat o discuție despre învățare, muncă și sens cu prima stagiară pensionară din istoria instituției. Carmen Bărbulescu (61 ani) este jurnalist de meserie, deși a terminat facultatea de chimie, a activat în multe redacții de presă scrisă și audiovizual, iar în ultimii 20 de ani a lucrat ca realizator de programe TV în Televiziunea Română.
Stagiul ei durează trei luni, iar practica este remunerată printr-o indemnizație care ajunge la fix pentru a plăti chiria și masa în Bruxelles, un oraș cu costuri de trai ridicate. Până când alți parlamentari vor prelua exemplul, Carmen crede că toți cei care au bunici interesați ar trebui să le scrie europarlamentarilor români pentru a-i întreba dacă au de gând să ofere astfel de oportunități.
Școala 9: Cum ați reușit să ajungeți parte din această experiență unică de învățare, aceea de a fi stagiar pensionar în cadrul Parlamentului European?
Carmen Bărbulescu: Butonul de pornire în această frumoasă aventură în care mă aflu acum a fost declanșat de europarlamentarul Nicu Ștefănuță, de la USR. El este cel care a imaginat, în premieră absolută, un stagiu de 3 luni pentru seniori în Parlamentul European. Iar eu sunt prima și, deocamdată, singura stagiară pensionară din întreg Parlamentul European! Vă dați seama că mă simt realmente foarte onorată! Ideea acestui stagiu este atât una de incluziune a seniorilor, de schimb de experiență - întrucât pensionarii pot avea în spate experiențe utile - cât și una de învățare, de cunoaștere a altor obiceiuri, altor culturi, altor moduri de viață.
Așadar, pe la jumătatea lunii iulie, am primit de la o bună prietenă din Statele Unite anunțul public al lui Nicu Ștefănuță în legătură cu o stagiatură la Bruxelles, adresată pensionarilor. Nu văzusem anunțul. Imediat ce am citit cerințele, mi s-a părut că mi se potrivește întru totul. Am trimis un CV și o scrisoare de intenție, fără însă să îmi fac nici cea mai mică iluzie. De ce? Pentru că, în general, nu prea avem încredere în politicieni, auzim atâtea și atâtea cazuri de favorizare a rudelor, iubitelor, persoanelor din cercul lor apropiat, astfel încât nu prea putem fi foarte optimiști că într-o competiție lucrurile s-ar desfășura onest.
Aproape că și uitasem de faptul că mă înscrisesem pentru acest post și, într-o seară de septembrie, primesc un neașteptat telefon de la cabinetul europarlamentarului, în care sunt întrebată dacă doresc să particip a doua zi la un interviu. Wow, wow, cum să nu?! Am răspuns „da” fără să ezit și, în același timp, s-a născut și un puișor de speranță că aș putea avea o șansă. De aici încolo surprizele au venit în cascadă. Am fost informată succesiv că am ajuns pe o listă tot mai scurtă, până în momentul culminant în care mi s-a comunicat că eu sunt câștigătoarea. Am fost extrem de fericită. Pentru mine, să călătoresc și să învăț lucruri noi înseamnă să primesc daruri prețioase de la viață.
Cum arată o zi tipică a primului stagiar pensionar în Parlamentul European?
În primul rând, ori de câte ori intru în clădirea parlamentului mă simt ca la aeroport. Trebuie să prezint green-pass-ul, badge-ul, să dau jos toate harnașamentele, mantoul, fularul, rucsacul, poșeta, iar laptopul să-l pun în tavă separată. Mi se verifică și temperatura și, dacă ies de mai multe ori din clădirea parlamentului, de fiecare dată când mă întorc urmez exact aceeași procedură. Nu doar eu, absolut oricine intră, inclusiv europarlamentarii. E normal, o instituție de o asemenea anvergură trebuie să fie safe, chiar dacă e un pic de disconfort la intrare.
Revenind la întrebare, unele dimineți încep cu cafea și planificare. Planificarea cu minuțiozitate a intervențiilor europarlamentarului sunt absolut fundamentale: ziua, ora, minutul și locul, căci nimeni nu este ubicuu. Uneori evenimentele chiar se suprapun sau sunt la distanță spațială semnificativă una de cealaltă, astfel încât nu totdeauna există posibilitatea de a le cuprinde pe toate. Trebuie creiere lucide pentru a menține în permanență o agendă fără sincope și fără suprapuneri. Asta la nivel organizatoric, dar și mai complicate sunt treburile legate de conținutul dosarelor ce se dezbat în parlament. Eu încerc să prind din zbor temele, amendamentele, subtilitățile, și, din când în când, mai ajut la câte un comunicat de presă.
Apoi, prezența mea aici, la Parlamentul European în calitate de stagiară, mă face să înțeleg mult mai bine pozițiile politice ale unor grupuri parlamentare, legăturile între Parlamentul european, Comisia Europeană, Consiliul European și Consiliul Uniunii Europene, dar și atribuțiile fiecăreia dintre ele. Am vizitat sălile unde sunt întrunirile în comisii, apoi și cea unde se țin plenarele, ascultând diverse intervenții ale unor europarlamentari.
Este pur și simplu impresionantă sala de plenară de la Bruxelles! Când o vedeam de-acasă, la televizor, nu îmi închipuiam că voi ajunge vreodată să și intru cu propriul fizic acolo! Never say never!
„Țara progresează - lent, dar progresează”
Cum se văd politicile europene din spatele ușilor închise? V-ați modificat percepția asupra instituțiilor europene de când lucrați în cadrul uneia?
Eu am fost dintotdeauna și sunt în continuare o susținătoare a Uniunii Europene. Consider că pentru România intrarea în UE a fost o mare șansă. Suntem într-o familie nobilă, izolaționismul, suveranismul, nu au dus niciodată la nimic bun. Ca urmare, aici nu am avut mirări, ci doar plăcute așteptări.
Surpriza a venit însă din altă parte. Se consideră că odată aleși, europarlamentarii pierd vremea pe-acolo pe la Bruxelles. Asta în primul rând pentru că presa din țară nu preia ecourile activității lor. Și percepția este că nu fac mai nimic, că dorm în cizme. Cel mai probabil în trecut chiar așa a și fost, mulți chiar au dormit cu anii. Ei bine, echipa lui Nicu Ștefănuță este una fantastică! Sunt câțiva tineri foarte pasionați de ceea ce fac, înalt școliți și calificați, fiecare cu specializarea lui, în domeniile în care Nicu are implicare europarlamentară.
De dimineața până seara se lucrează de zor la documente, se pregătesc luări de poziție, se concep amendamente, se fac înregistrări video, câte și mai câte. Este o muncă extrem de intensă, realmente solicitantă.
Multe persoane din generația dumneavoastră apelează la nostalgie atunci când povestesc despre perioada de dinainte de aderare sau chiar din timpul regimului comunist. Cum se poate convinge o persoană care a ajuns la o anumită vârstă de importanța proiectului european?
Așa cum am spus și mai devreme eu m-am bucurat foarte mult când România a intrat în UE și consider și acum că dacă țara progresează - lent, dar progresează - se datorează în primul rând faptului că facem parte din această familie a statelor europene.
Nu am cum să fiu o nostalgică a comunismului, în niciun caz! Eu nu uit umilințele pe care eram obligați să le îndurăm toți. Parcă îi văd pe părinții mei, bieții de ei, stând cu noaptea-n cap la cozi interminabile după hrană. De asemenea, nu pot uita niciodată decretul anti-avort 770 din 1966, în care au murit câteva zeci de mii de suflete. Femeile ajunseseră niște utere ambulante în acea perioadă, avortul fiind faptă penală care se pedepsea cu închisoarea. Este regretabil că lumea uită câte nenorociri au făcut comuniștii și confecționează pseudo-realități paralele.
„Învăț de la tineri, învăț de la fiul meu, învăț de la absolut oricine”
Care sunt principalele lecții învățate după aproape o lună de stagiu practic? Cum găsiți inspirația de a fi în continuare motivată să învățați, să urmați principiul învățării pe tot parcursul vieții?
Dacă tot m-ați întrebat, aș dori să spun aici că părinții mei, până în ultima zi a vieții lor, s-au informat, au citit, nu au întrerupt nicio clipă procesul de învățare. Sunt sigură că îi moștenesc. Pentru mine, a învăța în fiecare zi câte ceva nou mă face să spun seara, la bilanțul zilei, că nu a fost o zi pierdută. Învăț de la tineri, învăț de la fiul meu, învăț de la absolut oricine are ceva inteligent de arătat sau comunicat.
Care au fost obstacolele pe care le-ați întâmpinat în această experiență de învățare?
Abrevierile, de exemplu, pe teme familiare colegilor mei. Ei lucrează de ani de zile cu aceste dosare pe mediu, buget, sănătate și este foarte firesc să vorbească uneori prescurtat, căci au limbaj comun. Dar oamenii sunt foarte drăguți și au răbdare cu mine, explicându-mi ceea ce nu înțeleg.
De asemenea, nu am deprins lucrul cu un format foarte util de programare a calendarului dar și de stocare a dosarelor, a documentelor. Nu mi s-a părut foarte prietenoasă interfața acestui program, deși i-am înțeles utilitatea. Sper însă că până voi pleca de la Bruxelles să învăț să lucrez și cu acest instrument.
Ce le-ați transmite elevilor de liceu care numără cu teamă câți ani mai au de petrecut pe băncile școlii, cuprinși în procesul educațional? Cum găsim motivația de a învăța ceva nou în fiecare zi?
Cele mai mari bucurii în viața mea profesională au venit datorită faptului că am învățat necontenit. Mi-a plăcut, nu m-a obligat nimeni.
Și să nu credeți că pe vremea lui Ceaușescu erau cine știe ce metode seducătoare de a învăța carte. Nici vorbă! Dar, o regulă de trei simplă, de exemplu, o formulă a fructozei, aria unui triunghi sau a unui pătrat sunt aceleași, indiferent de regimul politic al unui stat.
Un lucru este cert: satisfacțiile venite în urma învățării sunt solide. Nimeni nu îți poate lua ceea ce știi! E ca și cum ai deține o comoară, un tezaur pe care nu ți-l poate fura nimeni și nici nu are cum să se piardă. A te baza pe propriile cunoștințe îți dă și o foarte plăcută stare de încredere în tine, de confort, o stimă de sine care este o hrană sănătoasă pentru psihicul oricărui om.
