Mama căra sarcini imense de buruiană pentru animale. Nu se vedea din rândurile de porumb, dar pe deasupra lor plutea liniar un boț imens cu verdeață, strâns într-o pătură veche. Așa le ziceam, „sarcini”, „adu o sarcină de lucernă/buruiană/paie!”, că limba română de la țară înghite în funcționalitatea ei sensuri profunde, mai ales când stai, peste ani, să te gândești la ele.
Mama a cărat pe bicicletă două găleți mari cu lapte spre vânzare, așa cum făcea în fiecare dimineață. Ca să nu facă două drumuri, bunica i-a dat ambele găleți să le prindă pe coarne, din mersul bicicletei. Niciuna nu s-a gândit că la primire n-o să stea nimeni, așa că l-a vărsat aproape pe tot. A venit acasă murată în lapte, zicând: „Ce, numai Cleopatra?”.
Și m-a cărat pe mine în brațe până picioarele mi se pendulau sub genunchii ei, de mare ce crescusem.
„Femei care poartă lucruri…” - așa și-a numit proiectul artistic Maira Kalman (74 de ani) și când am văzut un video pe Instagram despre el, mi-au lovit mintea, în cascadă, toate femeile pe care le-am văzut poticnindu-se cu „sarcini” prea mari în brațe, în spate, pe umeri.
„Ce poartă femeile? Casa și familia. Copiii și mâncarea. Prieteniile. Munca. Munca întregii lumi. Și munca de a fi om. Amintirile. Problemele și regretele și triumfurile. Și iubirea.” Așa scrie artista americană pe cartea sa ilustrată pentru adulți, „Women holding things…”
Într-o zi, în pandemie, a văzut o femeie pe stradă cărând o varză imensă. Țâfnoasă, a refuzat să fie pozată de Maira. Probabil intuise că deja îi oferise ideea unui proiect care să atingă inimi de pe toată Planeta.
În portofoliul său, Maira Kalman a strâns peste 30 de cărți ilustrate pentru adulți și copii, a ilustrat articole în The New York Times și The New Yorker, a colaborat în munca ei cu poeți, jurnaliști, coregrafi și designeri.
Din apartamentul său cu copaci la geam dansând în vânt, din Manhattan, New York, a avut generozitatea să vorbească despre femei, mame, timp, plictiseală și moarte cu o jurnalistă din Timpuri Noi, București.
- Cum s-a născut proiectul „Femei care poartă lucruri…”?
- „Femeile care poartă lucruri” este ceva la care am început să mă gândesc în timpul pandemiei. Lucrul meu preferat este să mă plimb și să mă uit la oameni. Nu e nimic mai frumos decât asta, nu există un teatru mai bun al vieții. Și am început să observ câte fotografii aveam și câte femei vedeam cărând lucruri. Și apoi, desigur, ideea a devenit mai metaforică. Ce ținem în mână și când facem o treabă suficient de bună? Ceea ce pare că nu se întâmplă niciodată.
- Mama glumește tot timpul spunând că m-a purtat în brațe până când picioarele mele i-au ajuns la genunchi. Proiectul dumneavoastră ne duce cu gândul la mame și alte femei din viața noastră. Știu că aveți o relație foarte specială cu mama dumneavoastră și că întotdeauna arătați acea hartă minunată și un pic nebună a SUA pe care a desenat-o. Ce purta în brațe mama dumneavoastră?
- Mama mea nu s-a plâns niciodată de nimic. Viața ei, care a avut o mulțime de suferințe în relația cu tatăl meu, în mod special, dar și legat de alte lucruri - strămutarea, că a trebuit să fugă din Belarus și apoi, plecarea din Israel ca să vină aici.
Cred că simțul ei despre sine era că îi plăcea foarte mult să ne facă viața frumoasă și să o facă plină de cultură și călătorii. Deci, ceea ce a dus pentru noi a fost un sentiment de frumusețe și nu de durere și nu de necazuri. Toate celelalte lucruri le-a păstrat în interiorul său.
Despre sensul vieții și „ce este o moarte bună”
- Sunteți o fană a pesimistului Emil Cioran și amintindu-l, ați spus la un moment dat că sunteți în propria călătorie de găsire a scopului vieții. Cât de aproape vă găsiți dumneavoastră de găsirea scopului vieții?
- O, Doamne, e un mister fără sfârșit! Dacă ar trebui să vă spun care cred eu că este scopul vieții, despre care am scris mult, ar fi să avem dragoste și să avem de lucru.
Acum îl citesc pe Proust pentru prima dată cu un grup de oameni, cu un grup minunat de oameni, și întotdeauna întrebarea este: ce este iubirea, care este motivul pentru care suntem aici? Și apoi descoperi că nu există iubire, că nu există niciun motiv pentru a fi aici, iar a doua zi spui: da, dar există iubire, apoi spui din nou: dar nu există iubire.
Deci, cred că misterul este imens, iar cel mai bun lucru pe care îl poți face - ei, bine, pentru mine, cel mai bun lucru pe care îl pot face este să fiu prezentă în acest moment și să mă concentrez pe munca mea și să mă concentrez asupra oamenilor pe care îi iubesc, fără să pun prea multe întrebări, ceea ce este dificil pentru că asta am tendința să fac. Deci sunt o mare optimistă și o mare pesimistă în același timp. Probabil că este normal.
- Seria dumneavoastră, „Morți în pat”, include picturi cu oameni morți în pat, ceea ce, până la urmă, este un mod în care ți-ai dori să mori, o moarte liniștită, în timpul somnului. De asemenea, citiți zilnic ferparele din ziar. Ce vă atrage la această temă, având în vedere că în zilele noastre se pare că facem orice pentru a fugi de discuția sau gândul despre moarte?
- Eu sunt una dintre acele persoane care e îngrozită de moarte și sunt îngrozită de ideea nu numai că voi pierde oameni pe care îi iubesc și la care țin, dar și că, de fapt, nu voi mai fi aici.
Este un lucru foarte dificil, o situație incomprehensibilă. Și cred că sunt fascinată pentru că vreau să înțeleg cum fac oamenii asta, cum ajungi la final, cum te simți și ce se întâmplă?
Dar îmi plac și paturile. Îmi place să fiu în pat. Așa că există o legătură interesantă între mort în pat și moarte. Adică, l-am pictat și pe Robert Walser (scriitor elvețian, n.r.) stând mort în zăpadă și, din nou, a fost o moarte liniștită. Ai putea spune o moarte bună, dar habar nu am ce este o moarte bună. Așa că ai putea spune că nicio moarte este o moarte bună.
Desigur, poate că aș putea într-un fel să-mi găsesc calea ca să nu-mi mai fie frică de ea. Unii prieteni de-ai mei nu se tem, iar eu cred că sunt nebuni.
- În România avem niște tradiții la înmormântare frumoase, bogate și un pic nebunești. Există inclusiv una în care îți poți organiza propria înmormântare cât ești încă în viață și care se termină cu o mare petrecere a comunității. E un mod amuzant de a confrunta ideea.
- Nu cred că e o idee rea deloc!
„A te putea concentra asupra muncii tale cred că devine marea salvare a vieții”
- Întotdeauna spuneți că ceea ce contează pentru dumneavoastră este timpul, pentru că avem o cantitate limitată. Și întotdeauna le arătați oamenilor harta SUA desenată de mama dumneavoastră. De ce această alegere, care e legătura?
- Există câteva motive pentru care arăt harta. În primul rând, timpul este un lucru despre care mama vorbea mereu. Ne întreba care este cel mai prețios lucru? Iar noi știam că răspunsul este timpul, pentru că ea ne spusese că așa este.
Și, bineînțeles, pe măsură ce îmbătrânești, este ceva care devine tot mai bine înțeles. Este o prezență foarte reală. Nu este ceva conceptual sau îndepărtat, timpul este într-adevăr limitat.
Ce faci cu timpul tău este marea întrebare. În fiecare zi, aceasta este o întrebare. Pentru mine, ca artist, aceasta este o întrebare pe care mi-o pun în fiecare zi.
Harta ei este un exemplu perfect de umor pur, ireverență pură, dispreț pur pentru reguli și efectul lor limitativ.
Și asta nu înseamnă că nu a avut o viață ordonată. Totul era foarte ordonat în familia noastră, dar poți avea o viață foarte ordonată și o minte intenționat dezordonată, în care poți sări de la un lucru la altul. Și cred că a face aceste conexiuni absurde, ceea ce ea putea face foarte bine, și ceea ce cred că am moștenit de la ea, sunt fericită să spun, îți permite să spui că nu e vorba de a face ceva bine, corect, ci despre a o face bine pentru tine.
Există o diferență foarte mare între a ști răspunsul corect - care uneori este important de știut - și a ști când un răspuns diferit este mai bun. Așa că harta ei a fost cea mai interesantă. Ai putea spune că a fost complet greșită, nimic de pe ea nu este corect.
Dar mulțumesc lui Dumnezeu că a făcut-o pentru că este fantastică. Și este pe peretele meu din studio pentru a-mi aminti să nu fiu prea pompoasă și să nu fiu prea greoaie și să nu-mi fie prea frică.
- După ce ați pierdut-o pe mama dumneavoastră, ați vrut practic să încetiniți timpul și ați început să lucrați cu metode diferite pentru asta. Puteți să-mi spuneți mai multe despre ele?
- Există o expoziție frumoasă în New York acum a artistei Sonia Delaunay. Ea a făcut atât de multe lucruri diferite și nu a existat nicio limită pentru ea, gen eu fac asta, deci nu pot face asta. Cel mai rău lucru care se poate întâmpla este să nu-l faci atât de bine sau să descoperi că nu prea vrei să faci acest lucru.
Deci, în explorarea mea a ceea ce este minunat, au existat baleturi la care să lucrez și decoruri, textile, produse, și pictură, desigur, și scris. Așa că a te putea concentra asupra muncii tale cred că devine marea salvare a vieții și modul de a descoperi timpul chiar dacă el continuă să ticăie. Doar să faci ceea ce îți place fără ca nimeni să-ți spună că nu asta trebuie să faci.
Privitul, ca job cu normă întreagă
- Aveți un ochi pentru lucrurile stricate pe care le păstrați sau mai degrabă nu le aruncați. Ce vă fascinează la aceste obiecte simple, din moment ce astăzi suntem din ce în ce mai încurajați să cumpărăm ceva nou, mereu ceva nou?
- Este distractiv și să cumperi. Uneori nu am nevoie de nimic altceva, asta e sigur, și apoi văd ceva și spun da, dar mi-ar plăcea ceva nou. Ce este în ființa umană care vrea ceva nou pe care doar să-l aibă sau la care să se uite?
Mă duc la Muzeul Metropolitan de Artă tot timpul și probabil aripa mea preferată este aripa greacă și romană care este complet populată de fragmente și lucruri rupte, lucruri din viața de zi cu zi, dar și artefacte frumoase care au fost create. Sunt atașată de lucruri, poate că îmi pare rău pentru ele, am compasiune pentru lucrurile care sunt rupte. Probabil în același fel în care am compasiune atunci când văd pe cineva mergând pe stradă cu dificultate, sentimentul acela de „cât de curajos ești să continui zi de zi”, de altfel așa cum facem cu toții. Sunt interesată de obiect, de emoția obiectului și de durerea obiectului. Și de bucuria din toate.
- Ați făcut artă din tot ce e de zi cu zi, un câine stând pe o canapea veche sau o canapea veche care stă pe stradă. Se pare că trăim într-o galerie gigantică și nu știm sau poate că nu avem timp să vedem și să admirăm.
- Noua mea zicere favorită este că am tot timpul din lume și cineva mi-a trimis un cuvânt japonez, „yutori”, care înseamnă spațialitate a timpului.
Nu este ceva nou pentru mine și, bineînțeles, mulți oameni fac asta, când ești cu adevărat atent la ceea ce privești când te plimbi. Eu când mă plimb prin New York sau oriunde, bucuria și plăcerea mea este doar să privesc, asta e treaba mea.
Deci e o treabă pe care o fac cu normă întreagă și cred că dacă privești lumea cu mare dragoste și uimire, e mai mult decât suficient într-o zi să te țină ocupat și să te țină fericit.
- Apoi este plictiseala, o altă temă pe care ați abordat-o. Lumea de astăzi a eliminat orice încercare de a ne plictisi, facem mereu ceva, măcar pe telefon, dacă nu altfel. Sunteți interesată și de această latură digitală a vieții sau rămâneți la analog?
- Am un cont de Instagram pe care îl folosesc pentru a anunța noi proiecte sau produse pe care le vând, pentru cărți sau lucruri care sunt importante pentru mine. Nu urmăresc pe nimeni, cred că asta mă plictisește teribil și aș prefera să mă uit la un copac. Să mă uit la un copac este un lucru foarte satisfăcător și interesant pentru că sunt păsări care țopăie în jur, iar dacă ești într-un parc, sunt și oameni și asta e tot ce am nevoie.
Da, mă țin strâns de viața analogică, nu desenez pe calculator, iar mâna pe hârtie pentru mine este cel mai prețios lucru.
„Just stop it”
- Cum este programul dumneavoastră zilnic, cu ce bucurii vă ocupați timpul?
- Este cam la fel pe tot parcursul anului, cu unele variații. Mă trezesc devreme, foarte devreme, pentru că eu cred că dimineața este un lucru minunat și nu sunt un fan al nopții, nu lucrez sau nu gândesc bine seara, lucrurile mi se întunecă în minte.
Așa că mă trezesc devreme, cafea, ferpare din ziare, merg la o plimbare, și apoi, în funcție de programul meu, fie mă mai plimb și merg la muzee și văd spectacole sau mă văd cu prietenii, fie sunt în atelierul meu și lucrez, pictez și scriu. Și asta e tot.
Nu foarte interesant. Foarte devreme la culcare, foarte, foarte devreme la culcare, unde citesc.
- Cât de devreme?
- Sunt în pat la 8, ceea ce cred că este destul de devreme pentru unii oameni, dacă nu ies în oraș, la teatru sau altceva, dar de cele mai multe ori prefer să mă bag în pat cu o mulțime de cărți. Și apoi pot să vorbesc cu prietenii, să trimit e-mailuri, să mă uit la dragile mele filme murder mysteries, și apoi pot doar să sper că o să dorm bine, după câteva crime.
- Lăudați creierul gol și mersul pe jos până ajungi să nu te gândești la nimic, deoarece aceasta este starea de creativitate, spuneți. Cum putem atinge starea de creier gol?
- O să vă dau un sfat. Vechea glumă atunci când cineva se plânge de ceva și cum o să rezolve problema, iar tu spui: „doar oprește-te!” („just stop it”, gluma venind din dublul sens, în engleză, dacă să se oprească acea persoană sau să înceteze să se plângă). Așa că sfatul meu este „stop it”. Nu vă gândiți prea mult.
Cred că e ceva ce poți să antrenezi. Mersul pe jos chiar face asta, nu trebuie să încerci, pentru că odată ce ai mers o oră, se întâmplă ceva în creierul tău, care îți permite să nu gândești și, prin urmare, să ai un milion de idei și să rezolvi probleme, fără a încerca asta cu adevărat. Și asta este starea de grație, este un fel de stare supremă, pentru că ești în pace pentru o perioadă de timp, cel puțin în timpul zilei. Și cred că în acel moment, creierul este cel mai productiv.
Așa că sfatul meu este să vă plimbați mult. Fără telefon. Închideți telefonul. Plimbați-vă și uitați de toate. Oprești telefonul, îl pui deoparte și apoi poți doar să te uiți la copaci.
