Acesta este un articol în trei părți. Prima parte este despre cum au reacționat adolescenții la tragedia petrecută la Caracal în iulie 2019 și scenariile cu care cresc fetele din România. Citește partea a doua și partea a treia.
Câteva zeci de oameni s-au strâns în fața casei din Caracal unde auziseră că Alexandra, o adolescentă de 15 ani, și Luiza, o tânără de 18 ani, fuseseră răpite și ucise de un bărbat care le luase cu mașina la ocazie. În căldura sufocantă de sfârșit de iulie, discutau despre cum ar trebui pedepsit criminalul care cu o oră în urmă își recunoscuse faptele. Mai toți își ridicau telefoanele pentru a prinde cadrul perfect, iar unii transmiteau live pe rețelele sociale. Câțiva strigau către casă, către polițiști și către camerele televiziunilor: „Să-l ducă în fața poporului!”, „Toată lumea să intre în curte să-i dea foc la casă!”.
Într-un petic de umbră, un bărbat și un copil mâncau înghețată. Pe trotuarul de vizavi, un băiat se cocoțase pe gard să vadă mai bine acțiunea. Spre marginea mulțimii, un grup de patru bărbați între 40 și 50 de ani veniseră și ei. „De curiozitate și indignare”, spuneau. Două adolescente s-au desprins din miezul mulțimii care părea și mai gălăgioasă decât până atunci și s-au apropiat de grup. Erau fiicele unuia dintre bărbați și le-au povestit că mai în față săriseră unii la bătaie. Tatăl spunea că își adusese fiicele în această vânzoleală special ca „să vadă ce se poate întâmpla”.
Fetele fuseseră aduse acolo să vadă ce pericole există. Să fie și mai conștiente de ce li s-ar putea întâmpla. Să se sperie și să fie în gardă. Prin țară, telefoanele multora vibrau și sunau pe măsură ce mame, bunici și tați țineau să le spună fiicelor și nepoatelor lor să aibă grijă cu cine se urcă în mașină sau să nu umble singure.
Am vrut să știu ce înseamnă pentru adolescentele României să crească cu frică și cum se simțeau în freamătul post-Caracal, care le reducea la statutul de potențiale victime fără să le dea șansa de a spune ceva despre propriile gânduri și dileme. Am vorbit cu peste 30 de adolescente din București, Breaza, Câmpina, Alba Iulia, Sibiu, Bacău, Alexandria și Caracal despre cum se simt în această perioadă și care sunt conversațiile lor despre a fi fată în România. Tinere din familii care le încurajau libertatea sau care, din contră, le controlau excesiv. Fete care abia așteaptă să plece la studii departe de România și fete care știu că aici își vor forma la rândul lor familii. Toate aveau în comun o teamă cu care au crescut încă din copilărie, alimentată și justificată de experiențele lor sau ale prietenelor.
Fotografie de Irisz Kovacs, ilustrație de Elena Smîntînă
În aceeași duminică de final de iulie, într-o tabără din Portugalia, Andreea, o liceană de 17 ani, scrolla pe Instagram. O postare despre protestul „Cade una, cădem toate” din București, un eveniment de solidaritate cu victimele violenței și familiile lor, a făcut-o să se oprească. Nu știa că televiziunile din România vuiau deja de vreo două zile cu speculații despre Alexandra, fata de 15 ani care sunase la 112 să anunțe că a fost răpită, bătută și violată de un bărbat care o luase la ocazie din satul ei către Caracal. De la primul apel pe care Alexandra l-a făcut la 11:05 dimineața și până când poliția a intrat în casa în care fusese sechestrată s-au scurs 19 ore. Polițiștii nu au mai găsit-o acolo.
Postarea care-i atrăsese atenția Andreei era a Girl Up România, ramura românească a unei comunități globale înființate de United Nations Foundation pentru a lupta împotriva stereotipurilor de gen și reprezentată de Sofi Scarlat, 16 ani. Andreea avea colege în Girl Up, le cunoștea activitatea și le-a dat mai multe mesaje întrebând „ce s-a întâmplat?”. Și-ar fi dorit atât de mult să fie în fața Guvernului alături de fetele care purtau bannere, banderole sau măști medicale pe care scriseseră mesaje ca „Poliția ucide”, „Patriarhat și Stat, același KKT”. La protest, dincolo de indignarea față de felul în care autoritățile au gestionat cazul Alexandrei, s-a țesut un fir narativ paralel: adolescentele vorbeau pentru prima oară public despre teama cu care cresc în România de când sunt mici. „Credeți-ne”, și-au scris fetele pe banderolele și măștile chirurgicale pe care le-au purtat când au ieșit să protesteze.
Andreea a fost și ea învățată de mică să nu umble niciodată singură noaptea, să-și anunțe părinții cu cine e și unde, să fie atentă la numerele de înmatriculare ale mașinilor în care se urcă. Mereu le-a spus părinților unde se duce, căci altfel nu ar lăsa-o nicăieri, iar condiția lor pentru a-și da acordul este să fie măcar un băiat în grup care să o conducă până acasă sau să-i cheme pe ei să o ia. Și pe ea au încercat să o agațe bărbați în toată firea la festivaluri. Și ea are prietene care știu de mici toate măsurile de siguranță pe care Girl Up România le-a enumerat în mesajul pe care Sofi Scarlat l-a citit și la megafon, la protest:
Nu purta niciodată căști când mergi pe jos noaptea; ține cheile de la casă între degete; trimite-le prietenelor tale poză cu plăcuța de înmatriculare a șoferului de Uber sau taxi și anunță-le de îndată ce ajungi acasă în siguranță; prefă-te că te oprești să îți cauți ceva în geantă, astfel încât persoana care merge în spatele tău să ajungă în față, unde o poți vedea; evită să-ți porți părul într-o coadă; dacă e posibil, mergi peste tot cu un prieten; nu pulveriza excesiv spray-ul de piper pentru că atunci ai putea fi tu arestată în loc de atacator. Toate avem povești.
În Viena, Maria, o elevă de clasa a XII-a de la clasa de percuție de la Liceul Național de Muzică „George Enescu”, venită la un curs de limba germană, citea știrile și simțea furie amestecată cu greață. Știa deja că vrea să se mute din România după liceu și deseori căuta statistici cu cele mai sigure orașe din lume. În Viena mergea pe stradă aproape mirată că nu-i spune nimeni nimic nasol. Când s-a întors în țară, s-a dus direct la protestul din 10 august, ca să-și strige toate frustrările acumulate: de la bărbații care-i strigă obscenități pe stradă până la tentativa de viol de care sora ei mai mare scăpase printr-un noroc acum câțiva ani, la prietena lor care a fost roofied de cinci tipi la mare, adică drogată fără știrea ei și apoi violată, până la toate fetele pe care nu le cunoaște, dar pentru care spune că acum îi este frică. E hotărâtă să-i propună directoarei liceului ei să organizeze la începutul școlii o discuție cu fete și băieți despre siguranță, agresiune, limite. „Chiar dacă unii vor râde și vor crede că sunt prostii feministe, măcar le trece pe la ureche. Măcar aud despre asta.”
În Valea Seacă, un sat din Bacău, Elisa, o fată de 18 ani, membră a unui grup de tineri romi format de organizația E-Romnja, vorbea cu verișoara ei despre frica pe care o simțeau după ce s-au uitat la știri. N-au putut să vorbească în grupul lor de tineri despre Caracal, că sunt și fete de 14 ani acolo și n-ar fi vrut să le sperie. Dar, după ce că părinții lor erau oricum temători de fiecare dată când fetele mergeau la liceu, după Caracal a devenit imposibil pentru Elisa să mai iasă seara. Mama i-a repetat îngrozită să aibă grijă cu cine vorbește, să o sune oricând i se pare ceva suspect. „Frica era aici și înainte”, mi-a spus Elisa. „Mai ales când treceam pe lângă taxiuri, în oraș. Mereu strigă «Fata, ești frumoasă, ești mică! Nu vrei să vorbești cu omul ăsta, că-i plac fetele mai tinere? Hai cu noi!»” Acum era însă ceva mai mult: dezamăgirea și certitudinea că nu te poți baza decât pe cei dragi, că ai vrea să fii adult, dar tot pe mama sau tata trebuie să-i suni dacă te temi.
Girl Up România a fost una dintre organizațiile care le-au cerut fetelor să povestească în scris momente în care nu s-au simțit în siguranță. Au primit atât de multe încât au decis să creeze un cont de Instagram cu numele OriundeOricandOricui, dedicat poveștilor care narau zeci de incidente petrecute începând cu 10–11 ani:
Aveam 11 ani. (…) Nu îmi place să mă îmbrac strigător și nici pe atunci nu-mi plăcea. Eram îmbrăcată în pantaloni cargo largi, bluză oversize și niște converși. Urcase o femeie îmbrăcată foarte stilat, lângă ea un bărbat îmbrăcat tot în felul acesta. Se uitau insistent la mine. Autobuzul se golise. Bărbatul se apropie și se așeză lângă mine. Mă uitam furioasă în telefon nevrând să fac contact vizual. Acesta începe să se joace cu părul meu. M-am încordat și am tras capul. Îmi zice „de ce te ferești așa, frumoaso?”
Unul dintre copiii mai mici cu care mă jucam mi-a tras rochia și mi-a dezvelit pieptul gol, deja în formare. Când m-am dus la adulți să le spun, un bărbat, tată de fată mi-a spus: Ce? Și zici că nu ți-a plăcut? (…) La 13 ani băieții îmi cereau nude-uri și ăsta era singurul motiv de socializare. La 14 ani eram fluierată și agresată pe stradă de bărbați mult mai mari decât mine. La 15 ani aproape am fost violată de un coleg de liceu.
Citind genul acesta de mărturisiri, multe dintre adolescentele cu care am vorbit se regăseau și simțeau nevoia să-și împărtășească propriile experiențe. (Poveștile) „erau dureroase, dar totally relatable”, mi-a spus Andreea. „Citeam și eram da, am pățit. Da, prietena mea. Da, tipa aia. Da, eu ieri. Oricui”, au spus și alte fete. Mai toate fetele mi-au spus propriile povești începând cu cum erau îmbrăcate sau machiate când li s-a întâmplat să fie hărțuite pe stradă. Instinctul de a te scuza pentru ca ceilalți să te creadă că nu a fost vina ta e din păcate mai mare decât teoria pe care o știu mai toate: că n-ar trebui să se întâmple, indiferent ce porți.
Maria, eleva de 17 ani de la Liceul George Enescu, mi-a spus că simte „o ură profundă față de cei care ar trebui să ne mențină în siguranță în România”. A simțit teama asta amestecată cu furie mereu, încă de pe la 12–13 ani. „Nu mi se pare normal că trebuie să merg cu cheia strânsă în pumn, și nu de acum de la Caracal, ci de mult”, mi-a zis, tremurând. „După Caracal, cu oricine vorbeam, toată lumea cunoștea pe cineva sau avea propria poveste despre abuz. Nu e normal!” Neputința era cea care o făcea să tremure și o umplea de singurătate. Chiar și mama ei a întrebat-o pe sora ei mai mare cu ce era îmbrăcată când un necunoscut a încercat să o violeze.
Studiul Out of the Shadows, lansat de The Economist Intelligence Unit în 2019, spune că România are cel mai mic scor general din Uniunea Europeană în ceea ce privește măsurile luate împotriva exploatării și abuzului sexual al minorilor (52.1).
În statistici nu arătăm neapărat rău. În 2018, dintre cele 15.253 de cazuri de abuz și exploatare a copiilor raportate de Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție, 977 de cazuri au fost abuz sexual și exploatare sexuală. În primele șase luni ale anului 2019, au fost înregistrate 946 de infracțiuni de viol, media anuală fiind în ultimii ani constantă între 1.800 și 2.000 de cazuri. Dacă ar fi să ne comparăm cu țări ca Franța, Suedia sau Marea Britanie, ar putea părea că suntem o țară sigură, căci aceste țări raportează zeci de mii de cazuri de viol și agresiune sexuală (16.815 violuri în Franța lui 2017, peste 100.000 de cazuri de violență sexuală în Marea Britanie).
Dar ar fi o capcană.
În România oamenii nu fac plângere când sunt loviți în familie sau de parteneri, iar violența sexuală este un secret și mai bine protejat. În orice conversație într-un grup de fete sau femei pe care am purtat-o luna asta mereu a fost cel puțin una care trăise cel puțin un abuz sexual. De cele mai multe ori, niciuna nu depusese plângere. Iar cele care încercaseră, se descurajaseră după ore de dat declarații și de întrebări standard ale poliției pe care le-au parafrazat așa:
Dar sigur nu-l cunoșteai?
Cu ce erai îmbrăcată?
Ești sigură că nu l-ai provocat?
De ce ai mers cu el?
Ai băut?
Vrei să-l nenorocești pe om?
Ți-a plăcut și acum a aflat prietenul tău și vrei să te răzbuni?
Ne dai de lucru ca să nu te certe părinții că te-ai dus de bună voie.
Scenariile cu care creștem
Fotografii de Andreea Cristea
Fetele învață din experiențele lor și ale prietenelor să-și facă scenarii în gând. Dacă merg singură pe strada asta, care e cel mai rău lucru care mi se poate întâmpla? Dacă taximetristul blochează ușile și nu mă lasă să cobor, ce pot să fac? Dacă tipul care mă urmărește intră după mine în bloc, care trebuie să fie următoarea mișcare? E un proces care întreține starea de anxietate, dar care te ajută și să fii în gardă, să fii pregătită și să ai opțiuni. Gândurile astea pornesc încă de când primești primele avansuri nedorite și se transformă în strategii pe măsură ce înveți să te protejezi.
„Știi, uneori mă gândesc că dacă vin două matahale, ție îți dau în cap și pe mine mă violează în fața ta”, i-a spus o roșcată de 18 ani iubitului ei, când ne-am întâlnit la un suc să vorbim despre „chestia de la Caracal”, așa cum o numeau. Pe ea o înfuriase atât de tare încât spunea că simte că urăște toți bărbații. Pe el îl speriase și voia să-i cumpere un spray cu piper, ca s-o știe mai protejată.
„Nu cred că e chiar așa. Matahalele nu vin să dea în cap ca să violeze… Psihopații sunt diferiți”, a contrazis-o băiatul de 20 de ani cu plete care-i ajungeau la brâu și brațe subțiri tatuate. Era însă conștient că fizic nu ar putea să o apere, că trebuie să umble în grup ca să fie în siguranță.
„N-ai de unde să știi! Se poate întâmpla”, a insistat ea.
Aceeași fată s-a întors deseori acasă sau și-a sunat prietenii să o ia pentru că nu se simțea în siguranță. A început să se teamă de la șapte ani, de când mergea singură la școală și la cursuri de balet, iar de pe la 11–12 ani i-a fost evident că bărbați în toată firea îi făceau avansuri pe stradă. Crede că ar țipa și ar lovi dacă ar fi pe viață și pe moarte.
„E șansa mea să dau”, mi-a spus. Preferă să nu umble singură, să stea cu cineva la telefon, să ocolească, să scaneze împrejurimile după oameni cărora ar putea să le ceară ajutorul. O face din instinct, fără să se gândească prea mult la asta. Și nu le spune altora că-i e teamă și că-și face des scenarii, ar fi prea cringe. Pentru că „tipii sunt egoiști și cred că astea sunt victimizări și exagerări”, pentru că la școală nu vorbește nimeni despre asta.
Oricum, contează doar pentru fete, pentru ce ar putea să li se întâmple și lor și pentru cum ar fi corect să fie tratate. Băieții nu dau doi bani.
„Băieții n-au cum să înțeleagă”, mi-a spus și Elisa din Valea Seacă. „Poate doar dacă am vorbi împreună despre asta. Acum și ei sunt dezamăgiți de poliție, că e de filme de groază ce s-a întâmplat. Dar o să se uite până începe școala.”
La două săptămâni de la cazul Caracal, două fete de 16 ani mi-au povestit că au ieșit la alergat în București. Un grup de băieți s-a apropiat, iar ele se așteptau să le spună ceva neplăcut. După o vreme începi să simți când o să vină vorbele sau atingerile nepotrivite. Ele țineau ochii în pământ, sperând ca lipsa contactului vizual să-i descurajeze. „Stați puțin! Nu l-ați văzut pe unchiul meu?”, le-a strigat unul dintre ei. „Nu, lasă-ne!”, au răspuns. „Îl cheamă Gheorghe Dincă și vrea să vă ia la ocazie!”, a insistat băiatul, apoi au izbucnit toți în râs. Cele două au fugit acasă, în pragul plânsului. „Cum ai putea să glumești cu așa ceva?!”, m-au întrebat. Dar așa cum tipii nu știu cum e să ai 16 ani și ce simți când auzi o astfel de glumă, nici noi nu știm cum e să ai 16 ani, să fii băiat și să nu înțelegi.
Fotografie de Anca Țintea, ilustrație de Elena Smîntînă
Sunt însă și adolescenți care înțeleg o parte din teamă. Cum e prietenul din Sibiu al Dianei Ducu, care, când se întoarce noaptea acasă, dacă vede o fată singură în fața lui, ca să nu-i dea senzația că o urmărește, alege un drum mai ocolit. Pentru că fetele din jurul lui au vorbit despre asta, pentru că Diana i-a explicat cum se simte frica asta. Când le-a povestit colegelor de la un atelier de jurnalism despre prietenul ei, celelalte fete au zis „Wow! Nu am mai auzit niciodată așa ceva! Ce tare! Bravo!”. „Știu, he’s a keeper”, le-a răspuns mândră sibianca de 15 ani.
Andrada, o adolescentă membră în trupa de teatru Brainstorming din București, a aflat de Caracal de la părinții ei, care deseori îi povestesc știrile nasoale cu fete violate și omorâte. „Încerc să le ignor pentru că au ajuns să mă enerveze. Eu nu sunt aproape de ele, nu am trecut prin ceva atât de nasol. E foarte greu să văd chestia asta ca pe o realitate”, spune Andrada care, deși se simte în siguranță în București, le dă întotdeauna mesaje părinților ei cu firma și numărul taxiului sau Uberului în care se urcă. „Să știu că știe cineva de mine.”
E un obicei creat de părinți, pe care îl urmează pentru că o ajută să se simtă mai în siguranță. După ce a participat vara asta la festivalul de teatru tânăr Ideo Ideis, din Alexandria, și și-a ascultat o colegă de trupă recitând o poezie feministă, Andrada s-a întrebat dacă ar putea folosi teatrul pentru a-și „salva prietenele”. I se pare însă că e prea greu să faci asta într-un oraș mic cum e Alexandria, „în care parcă te întorci cu 50 de ani în urmă”. „Și oricum frica devine activă doar când se întâmplă un lucru nasol. Ca și la Colectiv, abia atunci ne-am trezit la realitate. Și după un anumit timp lumea trece peste și se rezolvă doar 1%.”
Sofia Ulubeanu, o liceană de 17 ani din București, mi-a spus de asemenea că ar vrea să trăiască într-o țară în care să nu fie nevoie să-și ocupe timpul și mintea cu teama asta. „Precauția permanentă a devenit o normalitate”, spune ea.
În societatea noastră s-a normalizat ideea de pericol, neîncrederea în cei din același oraș cu tine și teama de a rămâne singur pe stradă. A devenit ceva obișnuit să te ferești și nimeni nu ia în calcul scenariul în care nu te îngrijorează nimic atunci când ieși din casă.
Mai toate adolescentele alungă scenariile de groază. Dar toate simt că au avut noroc în atât de multe zile sau nopți când au fost singure și au reușit să ajungă întregi acasă. Noroc că au fost doar înjurate, doar pipăite, doar sărutate fără voia lor. Doar hărțuite. Doar violate și nu omorâte.
Notă de documentare: Au contribuit la acest material Cătălina Albeanu, Irina Tacu, Elena Văduva, Diana Filimon și Oana Barbonie. În august am organizat mai multe întâlniri cu grupuri de adolescenți. Am avut interviuri individuale și conversații online. Unele dintre surse au dorit să-și menționeze numele întreg și școala, pentru a contribui public la această conversație. Cei mai mulți au vrut să rămână anonimi, așa că am folosit pseudonime.
Imaginile din articol sunt suprapuneri de fotografii și ilustrații făcute de Andreea Cristea, Anca Țintea, Elena Smîntînă, Irisz Kovacs și Matei Bumbuț în momente vulnerabile ale lor și ale prietenilor lor.
