Frica era aici și înainte (2/3)

Acesta este un articol în trei părți. Partea a doua e despre cum arată conversația cu părinții pe teme de siguranță și sexualitate. Citește prima și a treia parte.

Dacă nu spun, nu s-a întâmplat

E greu să spui când se face trecerea de la frica de necunoscut pe care o simți de mică la frica de a nu fi atinsă de necunoscuți.

Scriu din 2014 despre violență împotriva femeilor. Am intervievat mulți adolescenți și adolescente despre violență în cuplu. Am crescut ca martor al violenței în familia mea. Am fost lovită de un iubit în liceu. Dar în iarna din clasa a XII-a mi s-a mai întâmplat ceva ce nu am spus nimănui vreme de 13 ani, până când toate reacțiile post-Caracal m-au făcut să vărs povestea, mai întâi unor colege de redacție și apoi soțului meu.

Nu pot să spun ce s-a întâmplat exact, pentru că dacă o să mă aud înșirând detaliile, va deveni adevărat, parte din mine și imposibil să mă mai prefac că nu a existat. Și pentru că mi-e rușine că nu am făcut plângere și e posibil să fi contribuit astfel la violul altor fete. Prin lipsa mea de reacție i-am validat agresorului ideea că e suficient să intimidezi o puștoaică ca ea să meargă cu tine.

Mă gândesc deseori de câte ori a mai încercat aceeași tactică și de câte ori o mai încercase înaintea mea: în plină zi într-o stație de tramvai, un bărbat înalt, brunet și tânăr s-a prefăcut că mă cunoaște îmbrățișându-mă, apoi m-a ținut de mână strâns, spunându-mi la ureche că dacă țip sau spun ceva, are cuțit. Nu reușesc să-mi amintesc dacă mi-a și arătat cuțitul. Îmi amintesc doar senzația de amețeală, căutând o soluție în gând. Niciuna nu părea că ar funcționa. Și-mi amintesc haina bleumarin de iarnă pe care am refuzat să o mai port vreodată de atunci, spre enervarea mamei care mi-o cumpărase și nu înțelegea de ce dârdâi în alte geci subțiri în loc s-o port pe aceea. Mi-o amintesc atât de bine și pentru că și eu am fost șocată că am pățit așa ceva într-o duminică în care purtam blugi, ghiozdan și o haină groasă, nu în atâtea zile în care umblasem cu burta goală și fusta până la fund, zile în care iminența pericolului îmi părea mult mai mare.

Îmi spun astăzi că am avut noroc că am trăit, că nu am fost lovită sau traficată. Am învățat că nu a fost vina mea de la alte victime și specialiști de la care am auzit de zeci de ori că nu toate țipăm, că unele înghețăm. Știu însă că am fost total nepregătită să reacționez și că m-am simțit într-o capcană din care părea imposibil să ies vie altfel decât făcând ce mi-a cerut. Acum știu că era posibil să fiu la fel de paralizată de frică și dacă aș fi avut toate informațiile despre ce ar trebui să fac într-o astfel de situație.

Dar tot mi-e greu să scap de scenariile în care aș fi acționat diferit. Ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi țipat în tramvai, dacă aș fi rugat vânzătorii din piață, taximetriștii pe lângă care am trecut cu el de mână, dacă aș fi țipat în scara de bloc în care m-a băgat formând codul de la interfon, dacă aș fi apăsat butonul de alarmă al liftului pe care l-a blocat?

Nu mi-am dat voie până acum să simt această traumă și m-am disociat de Ana adolescentă ca să pot să trăiesc ca și cum nu s-ar fi întâmplat. Dar când citești și asculți zilnic mărturiile altor agresiuni, creierul tău le simte și le trăiește odată cu ele și aduce din urmă tot ce credeai că ai pus într-o cutie pe care ai aruncat-o de mult.

Acum trei ani am intervievat-o pe Leslee Udwin, realizatoarea documentarului India’s Daughter, care spune povestea unei adolescente din India, violată și ucisă. „Și eu am fost victima unui viol”, mi-a spus.

Nu e surprinzător să spun asta, chiar dacă ani de zile am ascuns-o. Una din cinci femei din lume a fost violată. Nu e o raritate să te întâlnești cu o victimă a violului.

_{Fotografii de Anca Țintea}

Nu m-am gândit nicio clipă că și eu sunt una din cinci, atât de ascunsă era experiența de la 18 ani. „E infracțiunea cea mai puțin reclamată și este foarte comună”, a continuat atunci Leslee. „Nu vorbim despre asta. Nici eu n-am vorbit vreme de 20 de ani până când i-am mărturisit soțului meu.” Când am transcris interviul, mi-am amintit puțin, apoi mi-am spus: „Eu n-am să spun. Niciodată”.

În ultimele săptămâni mi-am început și încheiat zilele citind mărturii ale unor fete care au decis că acum e momentul să-și spună poveștile. Am ținut televizorul deschis și m-am înfuriat de noi și noi cazuri de minore dispărute sau violate, cazuri gestionate execrabil de cei care ar fi trebuit să le protejeze. Mi-am spus în permanență că mă încarc conștient cu aceste narațiuni, ca să înțeleg cum sunt aceste zile pentru societatea noastră.

Zi după zi, mai apărea un caz. Era fata de 14 ani de la Galați cu picioarele pline de sânge care a avut nevoie de o intervenție chirurgicală, despre care directorul DGASPC Galați a avut tupeul să spună că a avut parte de un act sexual consimțit.

Era fata de 16 ani dintr-un centru de plasament din Bistrița care i-a scris unui activist pentru drepturile copiilor instituționalizați că este obligată să facă sex cu mai multe persoane sub amenințarea bătăii.

Și dacă nu erau în presă, erau în mesageria mea privată. O cunoștință violată de un tip de pe Tinder mi-a spus că după ce a decis să-și facă povestea publică, alte trei tipe i-au spus că și ele au fost violate. Erau ca mine, nu mărturisiseră până atunci.

E ușor să ajungi în punctul în care m-am trezit eu la început de august și am realizat că trebuie să spun ce mi s-a întâmplat la 18 ani. Nu mai puteam să dorm, mi-aș fi dorit să opresc tot fluxul de informație și să nu mai simt nimic. Să nu mă mai identific în toate aceste cazuri, atât ca persoană abuzată, cât și ca părintele unei fete de aproape patru ani și al unui băiat de aproape doi.

Și știam foarte bine teoria. Că media caută acum cazuri care urmează mai mult sau mai puțin firul narativ al celui care ne-a aprins. Că un pic de anxietate e normală după un eveniment traumatic pe care îl urmărești desfășurându-se în presă. Dacă după câteva zile nu îți reiei viața și nu te detașezi, înseamnă că trebuie să te oprești din a-l urmări, pentru că îți face rău. Și totuși n-am putut să mă opresc, pentru că pentru prima oară în cei 13 ani de când am trăit acel viol am ascultat adolescente vorbind despre experiențe mai mult sau mai puțin similare și am putut să mă întorc la cine eram atunci.

Psihologul la care am apelat în timp ce documentam acest text, întrebându-mă dacă simt nevoia să spun ce mi s-a întâmplat sub influența acestei narațiuni colective, mi-a spus că dezvăluirea în sine nu are o miză atât de mare. M-a întrebat și ce m-ar reține să menționez asta în acest text. Cu ochii închiși, m-am auzit spunând toate stereotipurile pe care nu credeam că le-aș putea interioriza: că nu vreau să mă definească această experiență, că mi-ar fi rușine de colegi și de familie, că nu vreau să fiu „jurnalista violată”. Am decis că vreau să le înfrunt, dar că nu vreau să scriu o confesiune detaliată.

Confesiunea în sine nu e mare lucru. Am fost pe lista lungă și nescrisă a fetelor care nu au spus niciodată ce li s-a întâmplat, acum îngroș lista celor care decid să vorbească pentru a sublinia că abuzurile, chiar și cele aparent inofensive, nu sunt cazuri izolate, ci parte dintr-un continuu pe care îl trăiești ca fată și femeie în România. Mult mai greu va fi să înțeleg în ce fel m-a influențat, iar acesta e un proces lung, de care îmi e teamă, dar pe care am decis să-l încep.

Vorbim cu părinții?

_{Ilustrație de Elena Smîntînă, fotografie de Irisz Kovacs}

Dincolo de teamă, de dorința de a schimba ceva și de cât s-au identificat cu Alexandra, multe dintre adolescentele cu care am vorbit vara asta simțeau că momentul Caracal le afectează și relația cu părinții. Fetele mi-au povestit că n-au mai avut voie în tabere sau la mare, că unii părinți le-au interzis să mai iasă seara, că le cer non-stop să-i anunțe unde și cu cine sunt, iar unii le-au instalat aplicații pe telefoane care le spun în timp real unde sunt și cu ce se deplasează. „Te văd că ești într-o mașină! Cu cine ești? Ți-am zis să nu iei Uber!”, sună apelurile panicate. „Sunt în autobuz, mama”, vin minciunile înapoi. Mulți părinți se încruntă sau se opun când le văd îmbrăcate în fuste sau pantaloni scurți.

„Hai să vorbim despre festivaluri și cum n-am voie să port pantaloni scurți sau fustă scurtă pentru că părinții mei o să intre în șoc anafilactic”, le-a spus într-o după amiază Sophia Țigănaș, o fată de 17 ani din București, colegelor dintr-o tabăra de jurnalism. Toate erau de acord că părinții reacționează absurd, dar și că nu se simt în siguranță îmbrăcate așa. „Am auzit de foarte multe ori discuția asta, că vai, fetele s-au băiețit, că de ce nu mai poartă fuste. Și dacă porți, urlă toți”, a completat o alta, care nu mai purtase fustă din clasa a VIII-a, pentru că nu mai suportă să-i fie ridicată.

„I joke on the system! Pantaloni scurți pe sub rochie”, a spus Sophia și le-a arătat blugii negri scurți de sub rochița înflorată. Tot ea povestește că brățările de minori pe care le primești la festivaluri, colorate diferit decât cele de adult, nu opresc bărbați în toată firea să facă comentarii deplasate, să încerce să le atingă sau să insiste chiar și când li se spune ferm „NU!”. Și nu ar vrea să fie paranoică și să bănuiască pe toată lumea de cele mai negre scenarii, doar să existe limite.

Magdyz, adică Magdalena Roșian, o vloggeriță de 18 ani, a povestit într-un clip pe YouTube cu peste un milion de vizualizări cum era să fie violată în clasa a XI-a de un taximetrist. Și ea și-a început povestea insistând că nu era deloc îmbrăcată provocator și că nu purta deloc machiaj. Șoferul i-a spus Magdei că o cunoaște, i-a arătat că-i scrisese mai demult pe Facebook un mesaj la care ea nu-i răspunsese, încerca să o atingă pe picior și i-a spus că o duce acasă, dar nu la ea. A scăpat pentru că a fugit din taxi la un stop și s-a ascuns într-un magazin. A reținut indicativul mașinii și a sunat la dispecerat să anunțe ce s-a întâmplat. La poliție i-au spus că atâta timp cât nu există probe fizice, tentativa de viol nu a existat. E cuvântul ei împotriva cuvântului lui. Dar la două săptămâni după ce și-a publicat videoclipul în care i-a menționat ID-ul de Facebook și indicativul, bărbatul a fost prins de poliție. „Violase o femeie”, spune Magda.

Un an mai târziu, Magda spune că le dă mereu părinților sau fratelui mesaje cu indicativul taximetriștilor cu care circulă, sau face share my ride din Uber cu o prietenă. Dar nu se închide în casă:

Să te ascunzi nu e o rezolvare. Le dăm atâta putere bărbaților să creadă că încă suntem la 1400. Femeia încă trăiește cu gândul că nu are voie să se îmbrace nu știu cum. Știu că există un muzeu în care sunt expuse hainele victimelor și majoritatea sunt haine de copii sau haine care nu au deloc referință sexuală. Ca părinte nu trebuie să-ți educi fata să nu iasă după 11 și să nu poarte fuste scurte, ci să-ți educi băiatul să nu facă lucruri de genul.

Când ai 16 ani și e vacanță, oricât ai plâns de mila Alexandrei și de furie față de societatea în care te-ai născut, doare al naibii de tare și că nu mai ai voie în tabără pentru că mama ta nu mai închide televizorul și e complet terifiată chiar și când ieși doar o oră cu o prietenă. Înainte de Caracal erau zile în care nu te sunau în continuu să verifice unde și cu cine ești. Erau zile în care nu deschideau aplicația cu care te localizează. Acum îi vezi că sunt permanent online, verifică din oră în oră unde ești. Și te forțează să minți și să te ascunzi mai bine.

„Și nu are niciun sens. Pe cine am omorât de trebuie să mă simt ca un infractor și să mă ascund?”, se întreba Cami, o fată de 16 ani din București care și-a dorit mult să vorbim, dar să rămână anonimă, că avea destule probleme cu părinții care nu o mai lăsau nicăieri. Era scindată între presiunea controlului pe care îl aplicau ai ei și teama viscerală pe care o simte când merge singură pe stradă. Simte în stomac pericolul pe care i-l amintesc și părinții mereu, simte și furia și greața post-Caracal, dar sigur că tot ar vrea să se vadă cu prietenii. Ce altceva poți să faci vara?

_{Fotografie și ilustrație de Andreea Cristea}

„De ce trebuie să merg cu ochii în pământ, de teamă că dacă fac contact vizual cu cineva o să facă un comentariu deplasat? Poate mi-aș dori să merg și eu cu capul sus, zâmbind”, s-a revoltat, apoi și-a răspuns singură: „Dar mai bine las ochii în asfalt decât să mi se întâmple ceva”.

Ochii în asfalt, așa cum a făcut-o și într-o tabără unde era voluntar și din prima zi un angajat de pe acolo care „avea sigur peste 40 de ani și nevastă” a început să o complimenteze și să-i caute insistent compania. Într-o noapte, o prietenă i-a dat mesaje să o invite să bea bere cu tipul ăla. I se făcea gol în stomac de fiecare dată când vibra telefonul. A refuzat, a încercat să-i spună prietenei că nu se simte confortabil, dar nu le-a tăiat-o ferm. Nu voia să-i supere. Încerca să fie drăguță, chiar dacă-i era greață și i se părea complet nepotrivit tot ce se întâmpla.

Când am întrebat-o de ce crede că avem unele dintre noi pornirea asta de a fi „drăguțe”, de a nu spune un „nu” ferm, indiferent pe cine am supăra, mi-a răspuns schimbându-se la față: „Cred că de acasă. Mama mereu mi-a spus când mă certa că am supărat-o foarte tare, că e tristă din cauza mea. M-a făcut să mă simt responsabilă pentru cum se simte. Așa că am încercat mereu să fiu cuminte, să fiu bună, să nu-i fac asta”.

Ioana Budura e clasa a XI-a la Colegiul Național „Iulia Hașdeu” din București și spune că are o relație de încredere cu părinții, în care vorbesc deseori despre cum să fii în siguranță. Aceștia i-au spus de pe la 11–12 ani cum să strige și să dea din mâini și din picioare dacă se simte în pericol.

Cât era copil și mergea în vacanță la bunici, se juca pe străzile din Giurgiu cu prietenii până la 11 noaptea. Părinții aveau încredere – Ioana nu știe cum, crede că ea ar fi mult mai panicată ca mamă și ar controla continuu. Verificau dacă e în siguranță doar dacă nu mai auzeau gălăgie în fața porții. De pe la 13 ani însă, nu s-a mai simțit în siguranță seara. Nu iese des în oraș, iar când iese își roagă părinții să o ia din stație sau să stea cu ea la telefon. Chiar și așa, au fost bărbați care s-au luat de ea. La început de iunie, Ioana a fost cu trei prietene la mare în Constanța. Aveau 30 de minute de mers pe jos de la plajă până la cazare. Un adolescent s-a apropiat de prietena ei, care purta un costum de baie peste care înfășurase un șal, și a ciupit-o de sâni, apoi a fugit. Ioana a început să tremure și nu putea să-și revină.

Prietena ei i-a spus: „Se întâmplă. Treci peste…”.

Cum să trec peste?! E o persoană care te atinge într-o zonă intimă împotriva voinței tale. Nu, n-ar trebui să se întâmple. Nu se mai face așa ceva! E 2019, mi-a spus Ioana, convinsă că, dacă tipul s-ar fi întors, l-ar fi lovit.

După Caracal, Ioana spune că a acumulat și mai multă furie. Întoarsă acasă din vacanța de la bunici, a simțit că toată furia se transformă în curaj. A venit să vorbim despre ce simte zilele astea purtând pantaloni scurți de blugi și un maieu, niște haine pe care nu crede că și le-ar fi pus luna trecută. A vrut să fie citată cu nume și prenume pentru că își dorește să vorbească public și să nu mai fie frici și povești ascunse. Și-a cumpărat o fustă mini și s-a înfuriat când tatăl ei i-a spus să aibă grijă.

I se pare că vede în jurul ei tot mai multe fete care umblă cu pantaloni lungi, chiar și în zilele caniculare. Și-a imaginat cum ar fi să o întrebe cineva: „Tu mai ai curaj să te îmbraci așa după ce s-a întâmplat la Caracal?” și și-a pregătit în cap discursul despre cum fetele nu și-o caută și nu e OK să te simți îndreptățit să le spui mizerii doar pentru că sunt îmbrăcate într-un fel.

Diferența între curajul pe care Ioana simte că l-a căpătat zilele astea și teama și rușinea lui Cami, care se ascunde de părinții ei ca să se poată vedea cu prietenii, stă și în cum au vorbit despre siguranță și sexualitate în familie. Ioana știe că poate să le spună părinților orice, că ei vor să o asculte, și ține doar de ea dacă le acceptă și ajutorul. Cami nu le-ar povesti niciodată părinților ei o problemă de la școală sau din tabără, pentru că se teme că ar acționa în locul ei, apoi ar închide-o în casă.

Sigur că e greu să ai încredere în lume și în copiii tăi adolescenți. Să te abții să-i controlezi. Chiar și ei spun că probabil își vor controla copiii și vor fi foarte temători ca părinți. Mi s-a părut foarte bizar să-i aud susținând că vor folosi aplicații de localizare și nu-și vor lăsa copiii singuri pe stradă. Nu știu încă cum e să fii părinte de adolescent. Am 31 de ani și dansez pe sârma dintre fricile pe care o mamă le simte la tot pasul și nevoia de libertate, respect și liniște pe care mi-o amintesc din adolescență. Uram să dau explicații. Uitam să anunț că întârzii. Mi se descărca telefonul și apăream ca o floare după ore bune în care mama se schimba la față de parcă murise cineva.

Atunci nu înțelegeam și mi se părea enervant, deși aveam multă libertate să ies, să beau, să fumez. Voiam să-mi văd de viață fără să fac o estimare legată de cât o să dureze, fără să cer voie să stau mai mult, fără să mulțumesc că am putut să stau. Credeam că viața mea mi se cuvine doar mie. Sper să pot să le dau spațiu copiilor mei fără să mă paralizeze frica. Să-i învăț să se apere și să intervină când văd abuzuri în jurul lor. Dar, în același timp, îi înțeleg pe toți părinții care vara asta au redus ora maximă de intrat în casă și au interzis excursii și tabere.

E greu să le dai drumul copiilor dacă ai televizorul mereu pornit pe știri, dacă ai trăit la rândul tău abuzuri. E ușor să interzici mersul în tabără sau la un festival de teatru în vacanța de vară pentru că te-au speriat știrile. Dar e infinit de greu să repari ce pierzi pe drum: încredere și respect reciproc.

Citește ultima parte a articolului.

Notă de documentare: Au contribuit la acest material Cătălina Albeanu, Irina Tacu, Elena Văduva, Diana Filimon și Oana Barbonie. În august am organizat mai multe întâlniri cu grupuri de adolescenți. Am avut interviuri individuale și conversații online. Unele dintre surse au dorit să-și menționeze numele întreg și școala, pentru a contribui public la această conversație. Cei mai mulți au vrut să rămână anonimi, așa că am folosit pseudonime. 

Imaginile din articol sunt suprapuneri de fotografii și ilustrații făcute de Andreea Cristea, Anca Țintea, Elena Smîntînă, Irisz Kovacs și Matei Bumbuț în momente vulnerabile ale lor și ale prietenilor lor.