„Mulți dintre oamenii care studiază dansul nu sunt ambițioși să devină dansatori sau nu sunt serioși cu privire la această ambiție, cred că doar încearcă să-și încheie dezvoltarea fizicalității care e dată peste cap prin statul timp de 12 ani în școală sau chiar mai mult.”
Cât vorbele coregrafului Steve Paxton se aud din difuzoare, corpurile dansatorilor se mișcă fluid, legat, cu armonie. Se mișcă. Sunt toți elevi de gimnaziu care în ultimul an au venit la Școala performativă de la Centrul Național al Dansului București.
Adora Tănase, una dintre cei de pe scenă, a și prezentat spectacolul de absolvire a școlii, numit „Alte dansuri mici… și teatru”, în fața unei săli pline de părinți, frați, bunici și flori, la Teatrul Excelsior. Admite că și pentru ea să stea în bancă e prea mult, așa cum spune Steve Paxton, cel care a dezvoltat Contact improvisation, o practică de cercetare a mișcării, în anii ‘70. Paxton a murit în februarie anul acesta și a fost comemorat și pe scena din București. „Cu toții îl apreciam foarte mult și am decis să facem acest mix și să-l onorăm cu coreografie pe acest text.”
„Poți să fii cu lanțuri la mâini…”
„Cred că toți dansatorii când stau în bancă ba dau din picior pe sub bancă, ba se joacă cu ceva în mână, cu pixul. Și oricum, atunci când ai o tragere către ceva, poți să fii în școală, poți să fii cu lanțuri la mâini, tu tot acolo ești. Fie că ești fizic sau nu, tu tot acolo ești”, spune fata după spectacol, în culise, așezată pe o masă și mișcându-și picioarele, unul dintre ele bandajat la genunchi. Adora strecoară dansul după cursuri: contemporan, balet și alte stiluri. Ajunge și la 4 ore pe zi, niciodată mai puțin de o oră jumătate.
A dat la liceul de actorie anul ăsta, dar știe de pe acum că asta va fi ceva extra dans. „Actoria este o unealtă care o să mă ajute, plus că are legătură cu dansul. Îmi doresc să dansez în continuare. Fie că mă duc la un UNATC, fie că, Doamne ajută, prind undeva în altă țară, îmi doresc să dansez. Știu asta! Nu e prea devreme! Știu!”
Știe azi așa cum a știut în urmă cu 9 ani, când abia intra la școală, dar neastâmpărul a adus-o la CNDB. „«Am un copil care dansează în continuu. Nu știu ce să mai fac!». Mereu m-a tras sufletul către asta. Mereu am simțit că am atât de multă energie și atât de multă imaginație și că vreau să fac atât de multe lucruri, încât nu știam în ce să le transpun.”
Și când a ajuns să facă dans contemporan totul s-a așezat în matcă, „nu a fost nimic nou, a fost ca și când m-am întors acasă. Adică chiar dacă nu făcusem niciodată până atunci, nu a fost niciun sentiment de străin, a fost mereu acolo.”
„În mod esențial, civilizația urbană ne-a tăiat din mișcare și dezvoltare senzorială care apare într-un mediu natural. Mirosul ne părăsește, văzul ne este controlat rigid de către citit, de către televizor, de școală, de cuvinte care sunt pretutindeni unde te uiți în oraș.” (Steve Paxton)
Părinții se pierd printre betoanele parcării, pe străduțe, alături de copiii lor dansatori. Clara e încă în culise, desprinde o toffifee din cofrajul cutiei, o răsplată dulce, și vine repede anunțându-și mama: „dau un interviu acum!”. Este în clasa pregătitoare și a avut o intrare încrezătoare în scenă, în rol de copil și apoi de tigrișor, în piesa de teatru „Deodată în adâncul pădurii”, după Amos Oz. Povestea închipuie un sat din care au dispărut animalele și copiii sunt cei care merg să le salveze de duhul care le-a răpit.
Clara are acasă două pisici. Avea și un câine care acum trăiește la curte, la o prietenă a familiei. Dar ei îi plac multe alte animale: iepurele, tigrul, vulpea, pisica, veverița.
„O lume fără animale ar fi pustie. Animalele ne aduc toată veselia”, spune ea.
„Aici nu există copii lăsați pe dinafară”
Fetița povestește că a avut mari emoții înainte să intre pe scenă. „Mi-au tremurat ochii. Când mă prefaceam să dorm, îmi tremurau.” Are doar un an la Școala performativă, dar i-ar plăcea să continue din toamnă, fiindcă totul e o joacă, „dar e și greu”, că și-a făcut prieteni cu care face schimb de cartonașe Mega și mai ales o prietenă bună cu care se joacă mereu și cu care are un cod numai al lor „avocados from Mexico”, așa cum a văzut pe net. Dar cel mai mult și cel mai mult îi place altceva: „Nu există copii lăsați pe dinafară aici. Și la școală nu e adevărat, la școală sunt copii lăsați. Aici ne jucăm cu toții, doar dacă cineva nu vrea, dar altfel nimeni nu stă pe margine.”
Și pentru Petra a fost o bucurie să fie pe scenă. „Înainte să intru eram stresată. Dar când am intrat pe scenă, mi s-au dus toate problemele pentru că mă simțeam ca acasă, ca la repetiții. Și a ieșit destul de bine.”
Are 13 ani și multe pasiuni, inclusiv pianul, teatrul și desenul despre care spune că i-au adus multă plăcere. Dar ar dori ca profesia sa să fie legată de biologie sau medicină.
„Când mergeam aici la cursuri râdeam, eram plină de emoții bune. Când am intrat pe scenă, mi-am depășit toată frica de vorbit în public. Pentru că eu mă bâlbâi foarte ușor și mi-a ieșit toată frica asta și cu asta m-a ajutat. Și chiar mă bucur că am venit aici, că mă mai întind așa…”. „Adică faci stretching?”. „Da, că fac și atletism o dată pe săptămână.”
„Este îngrozitor cum am ajuns să ne dezfolosim corpurile. Dansul ne amintește de asta, dansul explorează unele dintre posibilitățile fizice, în dans ne concentrăm mintea spre o existență simplă, de bază, pe timp, spațiu, gravitație, deschisă spre creativitate. Acest lucru îmi pare o reamintire a naturii, a naturilor noastre…” (Steve Paxton)
„Mișcarea, ca și vocea, ca și văzul, este cel mai firesc lucru”
Coregrafele Andreea Belu și Catrinel Catană îndrumă cursanții între 10 și 14 ani. Andreea se minunează de calitățile lor, „disciplinați și spontani în același timp”, Catrinel spune că se simte privilegiată să-i vadă, pe parcursul cursului „crescând mai siguri pe ei, mai expresivi, cu o postură mai bună, mai prezenți în corpul lor, mai conștienți de spațiul din jurul lor…”
Copiii au putut să dea formă spectacolelor, s-a pornit de la mișcările și propunerile lor.
„Respirația este mișcare, clipitul este mișcare, mersul este mișcare, totul e mișcare în noi. Și mișcarea, ca și vocea, ca și văzul, este cel mai firesc lucru. Repet, ne naștem cu ea și sfârșim cu ea. Și atunci lucrurile astea sunt foarte aproape de noi. Iar dansul contemporan este doar o manifestare a acestei mișcări”, dă o definiție Andreea dansului contemporan.
Crede că oamenii au în trupul lor mișcarea și dansul, doar trebuie să se apropie de ele și să depășească acel blocaj sau rușine. „Noi știm că dacă o să cântăm sau o să dansăm în afară de momentele în care suntem în duș sau ne spălăm pe dinți, ceilalți o să aibă problemă cu asta. Noi știm deja ceea ce ceilalți o să gândească. Și atunci se creează această nedumerire în noi că ceilalți sunt cei care o să aibă problemă cu asta, când de fapt e relația noastră cu noi. Cred că ăsta e primul pas care e foarte important. Să nu uităm că ceilalți sunt ca noi.”
Spre deosebire de adulți, copiii îmbrățișează dansul contemporan cu totul. „Cred că nimeni nu întrece copiii în spontaneitate și firesc; dacă unui copil îi displace o temă de mișcare, o atitudine, un detaliu, cu siguranță, dacă vrei să observi, vei sesiza asta. Este unul dintre lucrurile valoroase pentru profesori, de fapt, pentru că din reacțiile lor observi ce funcționează și ce nu. Aproape în toate cazurile în care am fost pusă între dansul contemporan și copii, dansul contemporan a luat testul de popularitate”, spune și Catrinel.
„Am avut copii la cursuri de-a lungul timpului care nu reușeau să râdă”
Mișcarea în general și dansul contemporan îi poate ajuta mult pe copii într-o societate tot mai fixă.
Unul din patru adulți și 81% dintre adolescenți nu fac suficientă activitate fizică, arată cercetări la nivel mondiale, citate de Institutul de Sănătate Publică. Mai mult, pe măsură ce țările se dezvoltă economic, nivelurile de inactivitate cresc și pot ajunge până la 70%, fiindcă oamenii folosesc mai mult mijloacele de transport, stau la muncă sau ca să se recreeze pe calculator și telefon. Asta în condițiile în care copiii ar trebui să facă până la două ore pe zi mișcare de intensitate moderată.
„Am avut copii la cursuri de-a lungul timpului care nu reușeau să râdă, copii care nu-și puteau deschide brațele, care nu reușeau să depășească niște situații mai dificile de la școală sau din familie”, își amintește Catrinel. „Am ținut tare mult să merg dincolo de predarea unei fraze de mișcare și câteva exerciții de încălzire; le-am dat libertatea să-și creeze propriul discurs corporal, să se miște în funcție de emoțiile acumulate, să-și construiască obiective, să plece de la povești din viața reală, de la ceea ce visează, de la ceea ce îi sperie sau îi bucură, de la ceea ce le dă putere când sunt într-o situație de neliniște”, a povestit ea. Fiindcă educația psihomotrică pune în mișcare minte, corp, motivație, emoție, relații, crede coregrafa.
Școala unde „energia naște energie”
Pe la școala performativă de la CNDB au trecut sute de copii deja. Vava Ștefănescu și-a dorit ca publicul mic și mare să cunoască dansul contemporan și de aici au pornit cursurile. Vava și-ar dori ca părinții să vadă școala lor nu ca pe „un loc în care arunc copilul să-și petreacă timpul liber”. „Nu facem joculețe să-i distrăm pe copii; dimpotrivă, într-un spirit ludic adecvat vârstei, copiii află și încorporează rigorile dansului, întâlnesc publicul, fac relația dintre corp și spațiu, muzică, ritm, costum… descoperind astfel sensurile pe care le pot transmite pe scenă”, explică directoarea CNDB.
Când era mică și ea a fost în categoria copilului cu energie, „dar mi-am canalizat-o și am consumat-o în sensul dansului, deși la început am făcut sport, gimnastică, fotbal cu băieții.”
Și-ar dori ca părinții să le dea copiilor posibilitatea de a alege încotro îi poartă inima, așa cum a avut ea. „Să nu se îngrijoreze, energia naște energie, creativitatea naște alte idei. Dacă ele sunt ghidate bine, copilul are șansa să înțeleagă ce rost are energia lui și ce poate face cu asta.”
Societatea care ne îndepărtează de corp
Există un moment de la care copiii încep să se miște mai puțin: „vorbim de sedentarism de la vârsta la care începem să mergem la școală. Raportul între timpul în care stai doar cu mintea activată (în autobuz, în mașină, în bancă, acasă în fața ecranelor) și timpul în care și corpul și mintea activează deodată, este mult în defavoarea celui din urmă”, crede Vava.
„Pericolul mi se pare că este în «uitarea» corpului, iar societatea, cu mecanismele ei, îți dau puține șanse de a compensa această îndepărtare de corp. Cred că ar trebui să facem cumva să găsim fiecare metoda prin care să ne lăsăm corpul să gândească în felul lui, să devenim «dependenți» de ideile pe care ni le dă corpul în starea sa creativă și să ne luptăm să ne facem o obișnuință din asta. Cred că așa, sănătatea noastră ar fi mult mai bună”, mai spune ea.
De mișcat poate ne mișcăm, dar corpurile noastre devin o unealtă și nu mai suntem atente la ele și relația lor cu lumea. „Mișcare e și mersul pe jos, nu? Pentru mine nu e important să merg pe jos, dar e important ce se întâmplă în timp ce merg pe jos, pe cine întâlnesc, ce văd, ce mă miră, ce idei îmi vin, cum leg toate astea. Destinația nu este cea fizică, ci este punctul unde am ajuns cu gândul la momentul acela”, spune Vava Ștefănescu.
„Din când în când, îmi aminteam că mergeam și încercam să continui așa cum făceam înainte de a-mi aminti să mă uit. Mă spionam pe mine însumi.” (Steve Paxton)
Foto: capturi din filmările realizate de Petre Fall
Dacă aveți o sugestie de articol, temă pe care să o abordăm sau o observație legată de acest material, vă rugăm să ne scrieți pe adresa redactie@scoala9.ro.
