Burnout-ul este un sindrom al epuizării profesionale. „O condiție în care un profesor a epuizat resursele personale și profesionale necesare pentru a-și face treaba”, o definește Asociația Națională pentru Educație din SUA.
Sportul, cititul, mersul la teatru, să aibă parte de contexte în care nu se vorbește despre educație, toate au ajutat-o pe Ivona să fie, șapte ani mai târziu, încă la catedră, într-un liceu tehnologic din Călărași.
Cel mai mult însă a contat sprijinul permanent din rețelele profesionale create de organizații precum Teach for Romania, Merito, Asociația pentru Valori în Educație.
Școala9: Ce te-a făcut după mediul privat să mergi către sistemul de învățământ, să te faci profesoară?
Ivona Munteanu: Începând să fiu foarte nemulțumită de mai multe lucruri din jur, din România, mă gândeam să plec din țară. Numai că, pe de altă parte, erau și o mulțime de alte lucruri pe care eu le iubesc în România, de la oameni, de la un anumit tip de energie din jur, de la faptul că sunt multe ființe dragi aici.
Și atunci, m-am gândit: bun, dacă rămân, nu mă mai plâng și încerc să fiu mai mult o parte din soluție. M-am gândit mult de unde ar trebui să înceapă lucrurile, dacă aș vrea să schimb ceva sau să mă implic în ceva ce ar aduce o schimbare? Și de fiecare dată ajungeam la educație.
Și sunt profesoară din 2017.
Cum a coborât „de pe tocuri”
- Practic, în loc să pleci din țară, ai plecat la țară și ai povestit într-o carte episodul în care tu, pe tocuri într-un microbuz, ai aterizat într-o comunitate din Călărași. Ce te-a coborât de pe tocuri? Cum ai ajuns din nou la adidași?
- A fost o experiență foarte puternică. Tocurile, pentru cei care nu au citit textul, erau un soi de așteptări foarte nerealiste despre ce ar trebui să însemne educația.
De aceea, eu nu-i judec pe cei care vorbesc despre educație bazându-se eventual pe experiență de la o școală centrală din București sau dintr-un oraș mare. Experiența din educația din rural sau din orașele mici - Budești era un oraș mic - când nu ai acces la ce se întâmplă acolo, poți să înțeleg că ți se pare o altă lume cu totul.
Și atunci, eu venisem cu un gândul că nu contează care este nivelul, eu voi face niște miracole. Ori miracolele nu se întâmplă așa, de pe-o zi pe alta. Venisem și eu un pic cu o energie de salvator care mi-a fost dezamorsată treptat și bine că s-a întâmplat așa. Și mai ales, venisem fără să am idei, cum se spune, despre care sunt nevoile pentru care sunt acolo. În pregătirea din Teach fusesem avertizată, știam că nu o să fie trandafiri în calea mea când ajung în clasă. Numai că realitatea din clasă a fost cu mult peste așteptările pe care mi le creasem.
Și ce m-a dat jos de pe tocuri au fost de fapt elevii mei. Fiind acolo o comunitate foarte mare de romi, a trebuit să fac eforturi foarte mari ca orele să fie relevante. Când discutam despre părțile de vorbire, spre exemplu, am ajuns să le duc texte din articole despre meciurile care aveau loc cu o seară în urmă.
Și eforturile astea de a face învățarea să fie relevantă și să aibă sens pentru ei, pe mine, într-adevăr, m-au crescut foarte mult ca profesor și m-au făcut să fiu, cred, mai conectată cu nevoile lor.
Eu am terminat un liceu bun, am terminat o facultate bună și era foarte greu să înțeleg dificultățile de învățare ale unei persoane. Eu nu m-am confruntat cu asta și a fost, dacă vrei, și un exercițiu de empatie.
Și ca eu să-mi dau seama și care e nivelul la care e, ca să-l pot sprijini a fost într-adevăr un exercițiu în care n-aveai cum să stai pe tocuri. Pur și simplu, trebuia să te apropii de el și să înțelegi, nejudecându-l, unde e, de fapt, problema și cum poți să intervii.
Dar sunt foarte recunoscătoare, cred că avem nevoie toți să ne dăm jos de pe tocuri când avem așteptări nerealiste.
„E greu să vii în cancelarie să te plângi ca să nu fii considerat incapabil”
- Nu doar că ai coborât de pe tocuri, dar nici n-ai fugit mâncând pământul. Șapte ani mai târziu ești tot aici, în educație.
- Sunt extrem de recunoscătoare. Evit să-i judec pe cei care ajung să renunțe pentru că, în realitate, a fost foarte dificil. Ce m-a sprijinit pe mine sau din ce mi-am luat eu energia - pe de-o parte, îmi cunoșteam sursele de energie, teatru, concerte, prieteni și așa mai departe, și, pe de altă parte, faptul că am făcut parte din rețele.
Mă bucură enorm faptul că văd acum există rețeaua profesorilor Teach for Romania și sunt extrem de recunoscătoare pentru că mi-am luat multă putere de acolo. Eram mulți care ne confruntam cu același tip de probleme. La fel știu că acum există rețeaua profesorilor Merito, deci, în România, deja există comunități educaționale puternice, recunoscute și vizibile de câțiva ani.
Însă majoritatea profesorilor sunt singuri. Mergi la clasă, ești singur cu copiii tăi, de multe ori e greu să vii în cancelarie să te plângi, nu discuți foarte specific despre ce dificultate ai la o anumită clasă ca să nu fii considerat incapabil.
În plus, dat fiind felul cum se vorbește despre profesori în media, adică mai degrabă foarte critic, iarăși nu poți să ieși să-i spui lumii: știi, eu am o dificultate, gestionez greu o clasă. E foarte greu să spui asta câtă vreme societatea se așteaptă de la tine să fii un expert.
- Și cui poți să-i spui asta? Directorului, unui coleg?
- În școlile care funcționează, cu siguranță. Poți să discuți cu colegi, poți să discuți cu directorii. Dar comunitate înseamnă și contexte în care mă întâlnesc cu mai mulți asemenea mie și discut despre unde mi-e greu. Dacă tu îmi spui că, uite, ți-e greu într-o privință, eu, fără să mă urc pe tocuri, îți pot spune ce a funcționat la mine, ceea ce nu înseamnă că în contextul școlii tale e la fel, că școlile sunt ecosisteme foarte diferite, dar măcar prinzi o speranță.
Faptul că am rămas și că în continuare mi-aduce bucurie se datorează mai degrabă oamenilor care m-au susținut pentru că altfel, pot să înțeleg de ce mulți profesori evită zonele dezavantajate.
E nevoie de o rețea de mentorat și de sprijin pentru ei și da, poate și mai multe satisfacții financiare tocmai pentru că realitatea e că ai nevoie să-ți găsești energia în alte zone din afara școlii. Ai nevoie să mergi la teatru, ai nevoie să-ți aerisești mintea. Nu e un lux.
Cred că e greu de înțeles pentru cei care nu stau în contact cu niște emoții atât de dificile. În primii ani veneam cu niște povești de la școală foarte greu de dus, povești de viață, povești cu părinți bolnavi, povești cu copii care trebuiau să muncească să susțină părinți bolnavi de cancer. Niște povești pentru care iarăși a trebuit să învăț cumva - nu să mă desensibilizez, că nu asta era ideea -, cât să le duc și să fiu ce trebuie într-o zonă de echilibru pentru ei.
Și iarăși despre lucrurile acestea nu prea se vorbește, cum nu prea se vorbește despre burnout-ul din educație. De fapt, în multe profesii nu se vorbește despre burnout.
- Ai fost pe punctul ăla?
- Am fost pe punctul acela, din multe ori. Dar e un proces prin care înveți.
- Cum l-ai gestionat?
- Pentru mine, a funcționat foarte mult rețeaua rețeaua colegilor și alumnilor din Teach for Romania, rețeaua oamenilor din AVE atunci când am dat de greu, și pe parcursul procesului de a crea platforma Alfabetar au fost multe momente intense. Și în general rețeaua oamenilor apropiați de educație.
Pe de altă parte, am învățat în timp să-mi ascult mai bine corpul, semnalele, să fac mai mult sport. Făceam sport, dar sporadic. E ca procesul de literație, dacă nu-l faci constant.
Îmi dau seama că dacă n-am dormit bine câteva nopți trebuie să reduc un pic motoarele și neapărat sportul, dacă nu un antrenament mai consistent, măcar mersul pe jos.
Apoi, lucrurile care mă încarcă și mi-aduc plăcere, cititul, conversațiile bune.
O altă greșeală pe care o făceam era că le făceam capul calendar tuturor din jurul meu, prieteni apropiați, mai mult decât era ușor de dus și pentru ei. Și acum învăț să-mi creez contexte în care nu mai discut despre educație. Am nevoie să-mi iau energie și din alt gen de conversații.
