Dragoș Grigorescu este de formație filosof, specializat în filosofia științei, absolvent al Facultății de Filosofie a Universității din București. În cadrul aceleiași facultăți, Dragoș a realizat primul său doctorat, dedicat realității potențiale, iar în prezent lucrează la cel de-al doilea, care are ca temă curiozitatea copiilor de gimnaziu, în conexiune cu motivația acestora de a învăța.
Al doilea doctorat îl face la Facultatea de Psihologie și Științele Educației din cadrul Universității din București, în timp ce el însuși este lector al departamentului de Științele Educației la Facultatea de Litere și Științe din cadrul Universității Petrol-Gaze Ploiești.
Școala9: Cum ai ajuns să cercetezi curiozitatea?
Dragoș Grigorescu: Am făcut un doctorat în filosofia științei și am găsit că cel mai potrivit mod de a-l continua este acela de a aplica conceptele filosofice, cum ar fi cunoașterea și apetitul pentru nou, în domeniul educației. Și atunci tema a venit de la sine. Ce poate conecta mai simplu filosofia de educație dacă nu această curiozitate naturală, acest instinct pentru explorare?
Mai mult, conexiunea dintre filosofie și educație, eu am mai abordat-o și din perspectiva unui curs pe care îl țin la Facultatea de Litere și Științe, la specializarea „Pedagogia Învățământului Primar și Preșcolar”, curs care se numește „Etologie și educație”.
Etologia reprezintă nimic altceva decât știința biologică a comportamentului. E o conexiune între biologie, o știință exactă, o știință a naturii, și educație, sub forma acestui element de conexiune care numește comportament.
Chiar așa s-a născut și ideea de comportament cognitiv sau comportament epistemic. Cum aflăm ceea ce aflăm? Cum de învățăm? Care sunt tiparele de învățare și de adaptare la nou? Și așa mai departe.
În plus, în educație avem de-a face cu mici exploratori, cu mici cunoscători, cu mici filosofi, care bineînțeles că sunt curioși. Și așa am ajuns la tema curiozității.
Ce ofilește curiozitatea?
- Care este etapa în care se află cercetarea ta?
- Acum mă aflu în etapa de interpretare a datelor, cu alte cuvinte cercetarea de teren a avut loc. Din cauza pandemiei, a trebuit să măsor curiozitatea cantitativ, prin chestionare care să vizeze cât de curioși sunt copiii noștri, în raport cu niște operaționalizări ale curiozității, cum ar fi: sensibilitatea la necunoscut, toleranța la stres în ceea ce privește cunoașterea și așa mai departe. Și aceasta este o bază de date la care încă lucrez și pe care vreau s-o folosesc la maxim pentru a scoate cât mai mult din datele oferite.
- Îmi poți spune ceva ce te-a mirat din ce ai aflat până acum?
- Avem de-a face cu un rezultat paradoxal. Avem copii curioși, dar avem copii mai puțin motivați. Cu alte cuvinte, există acest patrimoniu de curiozitate la nivelul copiilor, se manifestă această spontaneitate în ceea ce privește cunoașterea și acesta este un lucru important pe termen lung, pentru că, de exemplu, device-urile, pot să afecteze negativ acest interes de cunoaștere.
Menționez că aceasta este o speculație și că trebuie continuată cercetarea, apropo de teme de cercetare viitoare, dar pare că generații după generații înainte de noi, și-au conservat acest instinct de a afla lucruri noi, iar în prezent, ai noștri copii încep să-și diminueze mult mai precoce instinctul de curiozitate.
Digitalul oferă răspunsuri fără să-ți ofere întrebări, iar curiozitatea pleacă de la întrebare, nu de la răspuns.
Cu alte cuvinte, când primești totul de-a gata, îți este inhibat instinctul de curiozitate și atunci device-urile ajung să ne facă mai puțin curioși, dar rezultatul este că încă avem copii curioși, cel puțin cei măsurați de mine, la nivel de gimnaziu.
De aceea ajungem la un rezultat pe care l-am putea numi paradoxal și anume că copiii noștri sunt curioși, dar în același timp le lipsește motivația.
- Mai este ceva ce ofilește curiozitatea?
- Sunt mulți factori implicați. De exemplu, maturizarea. Curiozitatea este un instinct ca toate celelalte instincte, iar maturizarea înseamnă pur și simplu socializare din ce în ce mai avansată.
De aceea copiii încep prin a întreba foarte multe lucruri, uneori sunt enervanți cu întrebările lor, în timp ce persoanele vârstnice nu se mai întreabă, par a le ști pe toate și devin acei oameni care sunt încremeniți în atotcunoașterea lor.
Și bineînțeles, pe lângă acești factori sociali importanți, există vânătorii curiozității, cum ar fi expunerea la ecran, cum ar fi hipersocializarea, cum ar fi deturnarea curiozității de la un interes de cunoaștere la un interes în zona persoanelor din proximitate. Mă refer la bârfă, mă refer la a vedea și la a afla ce fac ceilalți, ceea ce se numește curiozitate socială.
Cu alte cuvinte, un aspect al curiozității, și anume curiozitatea socială, să știi despre ceilalți cum se simt, ce fac, ce-au mai vorbit, unde s-au dus în concediu și așa mai departe, ajunge să devină toată curiozitatea, pe măsură ce avansăm în vârstă.
- Cum am putea să intervenim pe zona de motivație?
- Se poate interveni în multe feluri și avem nevoie de cercetări în domeniu, tocmai pentru a afla cât mai multe, în ideea că noi, ca educatori, întotdeauna trebuie să îmbunătățim și să corectăm.
Primul lucru pe care simt nevoia să-l spun este de a merge către regizorul educației, care este profesorul. Profesorul trebuie să fie și un manager al curiozității în clasă. El trebuie să fie un foarte fin filtru între ceea ce oferă și ceea ce cere copilului, în așa fel încât să transforme învățarea într-o descoperire.
Nu este un lucru nou, se știe de multă vreme despre învățarea prin descoperire, dar ceea ce este nou este că, dacă facem lucrul acesta, obținem ceea ce se numește o sănătate mintală a copilului, adică o gestionare corectă a autonomiei lui cognitive, a capacității lui de a fi curios și de a afla despre lucrurile de care este pasionat.
Și atunci profesorii pot fi instruiți, pot primi suport din partea cercetătorilor în ceea ce privește captarea curiozității, menținerea ei, gestionarea și fructificarea ei.
De exemplu, să luăm în calcul că profesorul poate fi el însuși un cercetător. Dacă își propune să stârnească curiozitatea și își propune să producă o învățare prin descoperire, atunci trebuie să ia în calcul aspectul lui de cercetător în clasă, cu alte cuvinte să fie un dirijor al curiozității.
Să fie pasionat în primul rând de lucruri, să nu fie profesorul care le știe pe toate, să manifeste interese de cunoaștere, iar asta înseamnă să facă explorări, cercetări, experimente, să citească cărți alături de elevi, să aibă pasiuni de cunoaștere comune. E foarte important ca în relația profesor-elev să existe și acest interes de cunoaștere reciprocă, chiar dacă diferența poate să fie foarte mare.
Este important să fii atent la copiii tăi, să vezi pe ce le umblă mintea. Tu ca profesor să nu fii indiferent la felul în care copiii își folosesc mintea. Pe unde hoinărește mintea copiilor, pe ce se joacă în clasă și în afara ei? Adică să aduci la clasă toată curiozitatea copilului, inclusiv cea care e manifestată în afara școlii. Și în jocuri, și în rețele de socializare, și în tot ce mai are copilul în viața sa, apoi să transformi aceste date în conținut de lecții.
Sunt foarte mulți profesori care, fiind foarte pasionați de un domeniu, încearcă să-l facă cât mai abordabil, iar rezultatul este că fac din copii nu elevi la fizică (de exemplu), ci mici fizicieni. Asta înseamnă curiozitatea aplicată la clasă și asta îmi propun eu să fac cel puțin. Dacă vine un profesor și mă întreabă cu ce îl ajută că eu și cercetez, vreau să îi pot oferi ceva, să îi pot spune iată cum poți aplica.
Nu le spune copiilor tot, nu te afișa ca fiind atotștiutor, pentru că este un efect pe care cercetarea în domeniul curiozității îl aduce și anume, un efect al „nici prea mult, nici prea puțin”, deci trebuie să fii un profesor care știe să regleze necunoscutul. Este ca un buton care spune nici prea mult necunoscut, pentru că atunci copiii sunt demotivați și le pui o barieră, eu sunt la catedră și le știu pe toate, voi sunteți în bancă și nu știți nimic.
În același timp, e important nici prea puțin, adică să fii profesorul pedant și mult prea exagerat și exigent, care îi transformă pe copii într-un supraplin al cunoașterii sale.
Putem pur și simplu să schimbăm comportamentul educațional la clasă. Profesorul să fie cercetător, să știe să furnizeze acest patrimoniu al cunoașterii, deci să fie acest om care reglează fin clasa.
Cum să-i faci pe copii „să nu se sperie de materie”
- Ce efecte se văd pe metoda aceasta de predare?
- Efectul este că nu se sperie de materie, că încep să le placă materiile predate așa, că îi pun în conexiune cu zone încă necunoscute, cu alte cuvinte le ofer șansa de a parcurge ei, de a fi ei înșiși cercetători într-o zonă care este încă în dezbatere și, mai mult decât atât, le ofer șansa unei autonomii cognitive, adică le ofer șansa de gândi cu mintea lor pe un subiect aplicat.
Îmi rezerv cu modestie asumată profesional rolul de ghid, rolul de facilitator, cum se spune. Adică îți pun la dispoziție niște autori, niște dispozitive specifice, niște concepte, niște teorii, dar după aceea e treaba ta ce faci cu ele.
Eu nu îmi propun să rămân doar la zona de a rezuma educație la instrucție și de a face ca studenții să obțină note bune. Nu asta e ideea, ideea este ca ei să meargă cu temele respective mai departe.
Obișnuiesc să spun că ceea ce te preocupă și pasionează e ca un tatuaj al minții tale și acelea sunt temele de cercetare. Așa cum avem o înfățișare, avem și un profil de cercetare: ce te face să fii tu? Înfățisarea ta, biografia ta și toate celelalte, dar te fac să fii tu, în egală măsură, și întrebările tale, necunoscutele tale, frământările tale, care, pe măsură ce timpul trece, devin din ce în ce mai abordabile, le îmblânzești. Și atunci ai o pasiune și atingi un nivel de autoactualizare extrem de important.
Noi nu facem educație doar ca să producem absolvenți sau doar pentru a avea elevi buni, ci vrem ceva în plus: oameni care să împingă lumea înainte, să afle lucruri pe care noi încă nu le știm și să practice meserii pe care încă nu le putem înțelege.
Bianca Ceică este pasionată de scris și de citit și îi plac poveștile pentru copii, pe care nu a încetat niciodată să le citească, dar pe care a început să le înțeleagă mult mai bine, după ce a studiat literatura pentru copii, timp de 3 ani, în cadrul unui grup coordonat de Florin Bican.
În 2023 s-a întrebat „Cum le dau poveștile idei copiilor?” și a petrecut 6 luni ca să găsească răspunsul. Nu l-a găsit decât pe jumătate, dar cercetarea i-a dat curaj să continue să studieze mecanica ideilor și să lanseze un newsletter dedicat scrisului, poveștilor și procesului creativ.
Dacă aveți o sugestie de articol, temă pe care să o abordăm sau o observație legată de acest material, vă rugăm să ne scrieți pe adresa redactie@scoala9.ro.
