Laura Stifter are 31 de ani şi este profesoară de religie şi ştiinţe socio-umane la Liceul Teoretic „A.I. Cuza” din Capitală. La finalul săptămânii şi în vacanţele de vară, organizează ateliere despre religie şi filosofie.
Lucrează în învăţământ din anul 2018. Trei ani mai târziu, a fost desemnată profesor MERITO, un proiect al unui grup de antreprenori prin care sunt recunoscute public meritele profesorilor valoroşi ai României şi prin care practicile lor sunt multiplicate în sistemul de învăţământ.
În cancelarie, Laura Stifer e diferită nu doar pentru că e singura profesoară nevăzătoare. E unul dintre profesorii care vin la şcoală având crezul că libertatea de exprimare şi gândirea liberă şi critică reprezintă premise ale unui învăţământ de calitate. Când nu lucrează cu copiii, se implică şi în politică.
A absolvit Facultatea de Teologie şi Facultatea de Filosofie, are două masterate la ambele facultăţi şi este doctorandă la Filosofie. Când nu scrie lucrări academice, mai trimite corespondenţe în presă. Am vorbit cu Laura Stifter despre religia în învăţământul preuniversitar şi despre ce a învăţat din experienţa de profesor.
Ieri, cultele religioase au dezbătut în Comisia de Învățământ a Camerei Deputaților noul proiect de lege. Aceștia au cerut din nou ca religia să fie disciplină de Bac, scrie Libertatea.
Profesoara Laura Stifter ne-a explicat ce înseamnă astăzi să faci religie la școală, ce se învață și care este viziunea sa despre predarea materiei, dar și ce ar însemna introducerea disciplinei la BAC.
Extragem pe scurt din declarațiile acesteia:
- „Religia creştină este o religie a libertăţii şi a căutărilor. În Biblie, avem numeroase îndemnuri la a căuta şi la a cerceta – ideea „crede şi nu cerceta” nu se regăseşte nicăieri în textul biblic şi nici în alte texte fundamentale ale credinţei creştine.”
- „Eu aș merge pe o variantă de predare pluriperspectivistă, non-confesională, dar sigur cu accent puternic pus pe credința creştină. Aşa cum şi în studiul filosofiei, de exemplu, punem mult accentul pe spaţiul european, pentru că noi suntem europeni. Aş susţine însă ideea de a discuta mai mult în programa şcolară inclusiv despre celelalte religii şi filosofii religioase.”
- „…profesori de religie care, după tragedia de la Colectiv, le-au spus elevilor că incendiul respectiv a fost o pedeapsă de la Dumnezeu – în mod clar o idee revoltătoare, care nu are nimic în comun cu învăţătura Bisericii Ortodoxe. În astfel de situaţii, parcă aş înclina şi eu să cred că ar fi mai bine să fie controlaţi. Dar, în afară de astfel de cazuri extreme, aşa merge pe ideea de libertate a profesorului.”
- „La BAC poate fi făcută o evaluare obiectivă. Adică nu o evaluare a credinţei, ci evaluarea unei lucrări de examen în conformitate cu teologia creştină. (...) De exemplu, poţi să mergi la Teologie fiind ateu şi să termini facultatea cu note 10. Pentru că nu îţi este evaluată credinţă, ci gradul de cunoştinţe şi competenţe în domeniul respectiv.”
- „Mai ales în domeniile umaniste există un spaţiu mult mai mare de divagări personale decât în domeniile tehnice. Poţi să spui că vaccinul are cip-uri, că Dumnezeu te va pedepsi dacă te vaccinezi şi aşa mai departe. Când, de fapt, tocmai teologia autentică încurajează complementaritatea dialogului dintre credinţă şi ştiinţă.”
- Cea mai grea provocare „a fost să-i conving pe elevi că religia nu este o materie care te închistează, o materie limitativă, în care eşti obligat să reciţi versete despre cum vor muri toţi ateii în iad.”
Despre Religie în învăţământul preuniversitar
- Care credeţi că este importanţa religiei în viaţa şcolii româneşti?
- Este importantă atât pentru viața spirituală a copiilor, cât şi pentru educaţia lor morală, etică. Mai ales dacă ne gândim că etica filosofică se studiază doar în clasa a XII-a, într-un singur capitol din cadrul disciplinei filosofie.
Ca paranteză, etica în şcoli, din punctul meu de vedere, ar fi extrem de importantă, nu alternativ la religie, ci complementar cu disciplina religie. Așadar, este foarte importantă și perspectiva religiei în educația morală, precum și în privința dezvoltării culturii generale. Nu putem spune despre un adolescent că are o cultură generală solidă fără perspectiva religioasă – mă refer atât la religia creştină, cât și la celelalte religii actuale, precum și la religiile antice, la mitologia greacă, la cea romană şi aşa mai departe – tradiții spirituale care au stat la baza culturii şi a valorilor noastre europene de astăzi. Așadar, atât din punct de vedere spiritual, cât și moral și intelectual, avem nevoie de educația religioasă în şcoală. Bineînţeles, gândită într-un mod inteligent, ecumenic, deschis către perspective diferite şi într-o modalitate favorabilă libertăţii elevilor, a gândirii critice, valori care sunt încurajate inclusiv de religia creştină.
Religia creştină este o religie a libertăţii şi a căutărilor. În Biblie, avem numeroase îndemnuri la a căuta şi la a cerceta – ideea „crede şi nu cerceta” nu se regăseşte nicăieri în textul biblic şi nici în alte texte fundamentale ale credinţei creştine. Dimpotrivă, spiritualitatea creştină este favorabilă ideii de cultivare a propriei raţiuni, a propriilor aptitudini intelectuale, aşa încât, dacă este inteligent gândită, educaţia religioasă ajută mult la dezvoltarea personalității elevului.
- Din dezbaterea publică s-a desprins, printre altele, ideea că religia, aşa cum arată acum la şcoală, e o formă de catehizare. Dacă analizaţi conţinutul materiei, cât de mult credeţi că materia religie e gândită în forma descrisă de dumneavoastră mai devreme?
- Este o întreagă dezbatere foarte interesantă pro și contra învățământul religios confesional. Pentru că există două paradigme diferite de predare a religiei: cea confesională, pe care o găsim în multe state europene şi pe care o avem şi noi, în România, şi cea non-confesională, în care elevilor li se prezintă religia comparativ, în felul acesta fiindu-le încurajată libertatea de a alege.
Trebuie spus că şi în programa de religie confesională actuală există anumite conţinuturi despre alte religii, în special în anii de liceu: în fiecare clasă, câte 2-3, poate 4 lecţii despre mari religii. Dar cam atât.
Eu aș merge pe o variantă de predare pluriperspectivistă, non-confesională, dar sigur cu accent puternic pus pe credința creştină. Aşa cum şi în studiul filosofiei, de exemplu, punem mult accentul pe spaţiul european, pentru că noi suntem europeni. La istorie, la fel, studiem mult istoria românilor. E normal să cunoaştem foarte bine tradiţia spirituală din zona noastră. Aş susţine însă ideea de a discuta mai mult în programa şcolară inclusiv despre celelalte religii şi filosofii religioase.
„Există şi conţinuturi despre alte religii, abordate dintr-o perspectivă ortodoxă”
- Mai mult faţă de ce? Ce învaţă elevii în cei 12 ani de religie?
- În special învățătura de credință creştin ortodoxă, pentru că e un învăţământ confesional. Avem o parte de învățătură de credință unde afli ce credem despre Dumnezeu, despre Domnul Iisus Hristos, despre Maica Domnului. O altă parte e despre morală, valori, principii, cele 10 porunci ş.a.m.d. O altă parte – despre liturgică, să spunem: slujbe, sărbători, preoţie. Aşadar, o sinteză a teologiei creştin ortodoxe pentru copii, cu menţiunea că există şi conţinuturi despre alte religii, abordate dintr-o perspectivă ortodoxă.
Iar în clasa a XII-a există unele lecţii despre relaţia dintre credinţă şi alte domenii ale cunoaşterii: credinţă şi ştiinţă, credinţa ortodoxă şi alte confesiuni creştine, deci dialogul ecumenic, credinţa creştină şi alte religii, deci dialogul interreligios. Este bine că, în acest fel, şi programa de religie le oferă mai multe perspective diferite.
- În ce măsură credeţi că este învăţământul confesional compatibil cu şcoala laică?
- Pentru elevii care doresc, care sunt credincioși sau care sunt în căutarea unei credințe, poate fi util învățământul confesional în școală. Mi-aduc aminte perspectiva mea din anii de școală, de când eram eu însămi elevă și mă duceam cu mare bucurie la ore de religie, la olimpiade, mă pregăteam pentru a urma Facultatea de Teologie. Pentru această categorie de elevi, este foarte bine să se organizeze în școală, unde infrastructura instituțională permite o mult mai bună organizare a educației decât în spații precum lăcaşurile de cult. Iar ceilalţi să aibă libertatea de a nu participa. În mare parte, asta se întâmplă deja.
- Dar cum ar trebui să arate disciplina educaţie religioasă ca toți elevii să participe?
- Aici este un avantaj al învăţământului non-confesional, pentru că ar putea participa toți elevii fără niciun fel de probleme de conștiință. Mai sunt cazuri în care nu ştii dacă elevul sau părintele alege să participe la ora de religie şi atunci avem o tensiune, un conflict între opțiunea elevului și cea a părinților.
Dacă am avea o formă de predare comparativă a religiilor, toți elevii ar putea participa fără astfel de probleme sau discuții.
Mai avem o dilemă interesant de dezbătut în legătură cu învăţământul confesional versus învăţământul non-confesional: statutul profesorului de religie. În învăţământul confesional, profesorul de religie are o dublă subordonare – el este angajat de către Ministerul Educaţiei, ca orice alt profesor, dar, totodată, depinde profesional de cultul religios din care face parte. Dacă un anumit cult religios, Biserica Ortodoxă Română în cazul nostru, îţi retrage dreptul de liberă practică – aşa-numita binecuvântare – nu mai poţi preda religie. Pe când, dacă învăţământul ar fi non-confesional, profesorul de religie ar avea autonomie profesională ca orice alt cadru didactic. Ar depinde doar de cerinţele instituționale ale şcolii, ale învăţământului, în general, şi atât.
- Ăsta e un argument în favoarea învăţământului non-confesional...
- Din punctul meu de vedere, da. Dar un adept al învăţământului confesional ar putea spune că e mai bine ca profesorii să fie protejaţi, controlaţi de o instituţie religioasă. Oricând putem găsi argumente pro şi contra.
Eu consider că ar fi mai bine să avem un grad mai mare de autonomie tocmai pentru că, precum orice alt cadru didactic, şi profesorul de religie trece printr-o mulţime de evaluări: a absolvit o facultate, merge la titularizare, are inspecţii şi aşa mai departe. Şi atunci nu ştiu dacă mai e nevoie de încă o instituţie să-i verifice activitatea.
- Pe lângă o metodă a instituţiei religioase de a garanta asupra unei predări adecvate, verificarea activităţii nu poate fi şi o formă de control asupra profesorului?
- Iar în anumite situaţii asta ar fi bine. Mă gândesc, de pildă, la profesori de religie care, după tragedia de la Colectiv, le-au spus elevilor că incendiul respectiv a fost o pedeapsă de la Dumnezeu – în mod clar o idee revoltătoare, care nu are nimic în comun cu învăţătura Bisericii Ortodoxe. În astfel de situaţii, parcă aş înclina şi eu să cred că ar fi mai bine să fie controlaţi. Dar, în afară de astfel de cazuri extreme, aşa merge pe ideea de libertate a profesorului. Bineînţeles, coroborată cu exigențele academice foarte clare: să respecte anumite standarde de performanţă, atât în Facultatea de Teologie, cât şi ulterior.
- Materia religie face parte din trunchiul comun, deci am putea deduce că e obligatorie. Numai că elevii se pot retrage, deci e opţională. Ce efect are acest caracter ambiguu al disciplinei pentru elevi şi pentru profesori?
-Elevilor nu le încalcă libertatea, pentru că ei se pot retrage oricând. Iar pe profesori îi ajută, pentru că, fiind în trunchiul comun, şcolile sunt nevoite să angajeze profesori de religie şi să organizeze învăţământ religios. Dacă ar fi o simplă disciplină CDS (curriculum la decizia şcolii, n.r.), unele şcoli ar putea opt să nu mai introducă deloc.
Dacă într-o clasă ar fi doar doi elevi care vor la religie, şcoala poate hotărî să nu angajeze un cadru didactic doar pentru doi doritori. Pe când, fiind în trunchiul comun, şcoala e nevoită să aibă profesori de religie.
Despre religia la BAC
- Un argument împotriva introducerii religiei ca materie pentru BAC este greutatea, dacă nu imposibilitatea evaluării: ar fi evaluată şi notată credinţa, dogma, deci evaluatorul va fi subiectiv.
- În privinţa religiei la BAC, în primul rând este foarte important să reţinem faptul că, indiferent de forma în care s-ar introduce, adică indiferent dacă ar fi confesională sau non-confesională, examenul ar fi opţiunea elevului. Nu putem spune că ar fi o constrângere sau că elevului i se îngrădeşte libertatea.
În privinţa evaluării, chiar şi în cazul variantei confesionale – deşi eu aş merge pe varianta pluriperspectivistă – poate fi făcută o evaluare obiectivă. Adică nu o evaluare a credinţei, ci evaluarea unei lucrări de examen în conformitate cu teologia creştină. Dacă îi este adresată elevului o întrebare precum „Când a fost formulat Crezul?”, el trebuie să spună: la primele două sinoade ecumenice: în anul 320, la Niceea, şi în 381, la Constantinopol.
E o informaţie cât se poate de obiectivă. Astfel, poţi să identifici conţinuturi strict teologice, aparţinând unei anumite confesiuni, dar pe care totodată să le poţi evalua obiectiv. Aşa cum se întâmplă, de altfel, la examenul de titularizare pentru profesorii de religie. Aşa cum se întâmplă în facultăţile de Teologie. Sunt, de multe ori, informaţii foarte tehnice.
De exemplu, poţi să mergi la Teologie fiind ateu şi să termini facultatea cu nota 10. Pentru că nu îţi este evaluată credinţă, ci gradul de cunoştinţe şi competenţe în domeniul respectiv.
Despre experienţa de profesor de religie
- Care a fost cea mai mare provocare a dvs., ca profesor de religie?
- Cred că a fost să-i conving pe elevi că religia nu este o materie care te închistează, o materie limitativă, în care eşti obligat să reciţi versete despre cum vor muri toţi ateii în iad. Dimpotrivă, religia este o materie care deschide orizontul spiritual şi intelectual, care te ajută enorm tocmai în demersul de căutare a propriei identităţi culturale, morale, spirituale. Și a fost o mare provocare pentru că, din păcate, unii dintre elevi au avut experienţe nu tocmai plăcute la orele de religie. Li s-au spus lucruri care i-au speriat, i-au îndepărtat de ora de religie şi, uneori, chiar de credinţă sau de preocupările din domeniul religios.
Am acum în minte o elevă care era în clasa a XI-a – acum e studentă la Filosofie – şi a spus că s-a retras de la religie în gimnaziu după ce un profesor i-a vorbit despre un accident aviatic care tocmai avusese loc, explicând că toţi cei care se aflau în avion erau atei şi acesta e motivul pentru care avionul s-a prăbuşit. Sigur că fetiţa de atunci s-a speriat şi a spus că ea nu mai vrea să participe la ora de religie.
În clasa a XI-a, când am început să lucrăm împreună, s-a reînscris. După atâţia ani... Şi asta a fost o mare bucurie pentru mine. De asemenea o altă provocare – mai mică, dar deloc de neglijat – este cea legată de orar. Profesorii care fac orarul pun, de mult ori, ora religie ori prima, ori ultima, pentru că cei cei care nu sunt înscrişi să poată rămâne acasă. Or, asta e o problemă pentru că, pe de o parte, elevii indecişi s-ar putea retrage tocmai pentru a merge mai târziu la școală în ziua respectivă, iar cei înscrişi tind să chiulească. Aşadar, este o provocare să-i aduci la oră. Cred, totuşi, că i-am făcut faţă. Îmi aduc aminte de o clasă care avea oră vinerea, de la 8.00, iar la 7:40 era clasa aproape plină. Pentru că le plăcea ora. E o satisfacţie şi e o bucurie foarte mare să vezi că elevii trec peste disconfortul firesc de a se trezi foarte devreme dimineaţa pentru că efectiv le place materia şi felul în care se desfăşoară discuţiile la oră.
„Teologia autentică încurajează complementaritatea dialogului dintre credinţă şi ştiinţă”
-După cum chiar dvs. aţi exemplificat, nu toţi profesorii de religie au această atitudine. De ce credeţi că se întâmplă asta?
-În primul rând, cu siguranţă nu sunt singura profesoară care se raportează în felul acesta la elevi şi sunt sigură că mai sunt o mulţime de alţi colegi. Dar, ca în orice domeniu, există profesori foarte dedicați, care îşi iubesc elevii, există şi profesori cu mai puţin interes faţă de domeniu. De ce nu sunt toţi dedicaţi? Uneori, pentru că, aşa cum se întâmplă şi în alte domenii, nu ajung mereu în învăţământul preuniversitar cei mai buni dintre absolvenţi. Pentru că salariile sunt demotivante, pentru că unii dintre teologii foarte buni preferă să facă cercetare, să plece din ţară, să facă orice altceva decât să depindă cu totul de instituţii, să se gândească mereu că orice orice spun poate fi interpretat în defavoarea lor.
Există această temere: Cum ar putea interpreta părinţii? Dar Biserica? Dar inspectoratul? Am observat foarte mulţi profesori temători. Poate ar gândi anumite lucruri, poate ar vrea să facă o schimbare, dar nu au curajul neapărat.
- Se poate vorbi şi despre umorile sau despre credinţele personale ale altor profesori, a căror manifestare diferă în cazul materiei religie decât în cazul materiei matematică...
- Exact, pentru ai spaţiul care îţi permite să fii mai subiectiv. Aşa cum se întâmplă şi la alte materii, nu doar la religie. Chiar am întâlnit un cadru didactic de filosofie care le-a dat ca temă elevilor să-şi întrebe părinţii care au fost avantajele regimului comunist. Lista de avantaje cerută de el era în mod evident decontextualizată, încercând să sugereze că au existat doar părţi bune ale regimului, pentru că în ora respectivă nu se discutase deloc despre represiunea comunismului, de exemplu.
Mai ales în domeniile umaniste există un spaţiu mult mai mare de divagări personale decât în domeniile tehnice. Poţi să spui că vaccinul are cip-uri, că Dumnezeu te va pedepsi dacă te vaccinezi şi aşa mai departe. Când, de fapt, tocmai teologia autentică încurajează complementaritatea dialogului dintre credinţă şi ştiinţă. De când există creştinismul, încă din epoca patristică, s-a încurajat foarte mult această îmbinare armonioasă dintre credinţă, filosofie şi ştiinţă.
În întreg Evul Mediu, pe care îl considerăm o epocă întunecată, au existat intelectuali care au îmbinat filosofia cu teologia – epoca scolastică este un bun exemplu aici. Am acum în minte cartea unui istoric medievist francez fascinant, Jacques le Goff, a cărui lucrare, „Intelectuali din evul mediu”, m-a impresionat în mod deosebit. El vorbeşte despre deschiderea intelectualilor din epoca medievală – contrară imaginii pe care noi o avem despre epoca respectivă. Cred că teologia creştină încurajează, de fapt, dialogul dintre credinţă şi celelalte domenii, precum şi dintre credinţa creştină şi alte religii, chiar atei. Dar există, totodată, şi acest risc de a favoriza opiniile personale, uneori nevalidate de comunitatea academică din domeniul teologic.
- De ce, atunci când se întâmplă asta, în cazul religiei, reacţia este mult mai combativă faţă de o profesoară din limba română, care îl iubeşte mai mult pe Sadoveanu, să spunem...
- Pentru că, în cazul profesoarei de română, tuturor le este foarte clar că e vorba de o problemă particulară de atitudine a cadrului didactic. Pe când, în cazul religiei, ideea respectivă este imediat asociată cu religia în sine. Se întâmplă ceva similar, deşi într-o mai mică măsură, cu filosofia. Am în minte o idee a lui Epictet, care spunea că în cazul oricărei arte, ştiinţe, dacă cineva greşeşte, se spune despre el că nu este un bun practicant. Despre un filosof, când greşeşte, oamenii nu spun „acesta nu este un bun filosof”, ci „iată cât de inutilă este filosofia”.
În a doua parte a interviului care va fi publicată în zilele următoare, profesoara Laura Stifter vorbește despre viziunea teologică cu privire la drepturile minorităților sexuale.
