Am pornit de la această zicală pentru a surprinde o realitate pe care am mai semnalat-o și cu alte ocazii. O realitate a universului școlar, mai precis a unei anumite tipologii de elevi. Îl vezi pe coridoare dând cu piciorul în pereți și în uși. Sau cu pumnul. Trântește ușile sălilor de clasă și scaunele. Strigă în pauze ca în junglă. Sau poate își hărțuiește un coleg. Îl înjură, îl batjocorește, îl strigă cu porecle umilitoare. Lipsește de la ore. E indolent sau chiar obraznic în relație cu profesorii sau cu unii profesori. Cu personalul didactic auxiliar sau cu cel nedidactic. Întârzie la ore și intră nonșalant, nu cere voie să intre sau o face în scârbă, formal. Stă pe scaun întins până sub bancă, într-o atitudine disprețuitoare. Începe să mănânce în timpul orei. Reacționează disprețuitor la observații. Fumează în toaletă sau în alte spații ale școlii. Poate nu le face pe toate acestea. Poate le face doar pe unele. Sau poate face alte lucruri din aceeași gamă.
Într-o zi, poate își lovește un coleg. Sau îl jignește atât de tare încât acesta nu mai suportă și îl reclamă la diriginte. Lucrurile par să fie grave, iar dirigintele convoacă părinții la școală. Aici facem o paranteză. Într-un frumos eseu apărut zilele acestea, Bogdan Alexandru Stănescu afirmă că „un copil nu acționează, ci reacționează. Se numește abreacție în psihanaliză, iar aflarea rădăcinilor cere blîndețe și inteligență. Și, de ce nu, literatură.” Să ne concentrăm puțin asupra acestor idei. Mai exact, asupra aflării rădăcinilor. Surpriza care apare, în cazul tipologiei de la care porneam, atunci când părintele este convocat la școală și informat, este a respingerii de către acesta a posibilității ca elevul să aibă aceste comportamente. Acasă nu se poartă așa, deci este imposibil să o facă la școală. Un prim strat al rădăcinilor se poate afla, deci, aici. Elevul știe că părinții nu vor crede că manifestă acest tip de comportament. Negația, uneori însoțită la rândul ei de amenințări, face dovada unui al doilea strat de rădăcini: educația din familie. Părinții care nu consideră că școala are credibilitate, o disprețuiesc, o consideră doar un loc în care, temporar, copilul trebuie să stea, până când va ajunge să scape și să își trăiască viața de succes pe care ei i-o pregătesc. Desigur, alt strat de rădăcini/explicații se află în spatele acestei atitudini: modul de raportare al părinților față de școală în cadrul familiei. Căci aceste atitudini și convingeri sunt asimilate de copil în mediul specific al familiei și al prietenilor de familie.
O altă posibilă poziție, care dă la iveală alte motivații/rădăcini este legată de părinții care, de asemenea, nu cred că elevul ar putea avea astfel de comportamente, ei nu l-au învățat astfel, acasă nu se poartă astfel, dar având alte cauze. Într-un mediu familial extrem de constrângător, care poate avea chiar caracteristici din gama abuzului, cel puțin emoțional (poate asupra copilului, dar poate și asupra mamei, de către tată), se creează frustrarea pe care elevul o manifestă apoi în spațiul școlii. Am cunoscut astfel de cazuri. O mamă controlată emoțional abuziv de tată, nerecunoscând ea însăși că este victima unui abuz, un copil care acasă trăiește conform unor reguli aproape spartane, dar luând modelul comportamental al tatălui, își eliberează frustrările în spațiul școlii. Aici este locul în care poate să fie stăpân, să dispună și să impună, să umilească și să agreseze. Nici mama, nici tatăl nu recunosc că este posibil ca acest copil să aibă astfel de comportamente. Cel mult afirmă că vor vorbi cu copilul. Care, ajuns acasă, neagă, se poartă conform așteptărilor lor, chiar se victimizează, iar cercul se transformă într-o spirală cu tot mai largi spire.
Pentru acești elevi, școala este un fel de stadion pe care vin pentru a-și vărsa năduful, pentru a își manifesta frustrările acumulate. Și într-un caz, și în celălalt, gardul e frumos, dar înăuntru se află leopardul.
Părinții sunt, în astfel de cazuri, sau mai pe larg, mediul extrașcolar, incluzându-l pe cel familial, factorii determinanți ai acestor comportamente. Ei solicită dovezi (filmări de pe camerele video, spre exemplu, care nu sunt întotdeauna relevante), în absența lor nefiind dispuși să participe la un proces remedial și reglator. Dar chiar și când aceste dovezi sunt clare, nu sunt dispuși să participe la un proces remedial.
Ce poate face școala? Din păcate, nu prea multe. Pentru că nu există, și aici ajungem la fondul problemei, mijloace prin care aceasta să ia măsuri. Măsuri nu neapărat împotriva elevului, ci de reglare, de remediere.
Mijloacele de sancționare sunt, conform Statutului elevului, extrem de subțiri, extrem de vag reglementate procedural (parcă intenționat atât de vag reglementate), pe de o parte. Să dăm niște exemple. Observația individuală este sancțiunea minimă. Aceasta nu are nicio urmare, este doar o atenționare, care ar trebui însoțită de consiliere. Dar nu se precizează că această consiliere ar trebui să fie realizată de un specialist. Mustrarea scrisă este a doua sancțiune și poate fi aplicată doar dacă abaterea disciplinară se desfășoară într-o oră de curs, la propunerea profesorului care ține ora. Deci, pentru abaterile disciplinare din pauze, nu se poate aplica (și știm doar că recreațiile favorizează ceea ce am putea numi „acțiuni antisociale”). Ea poate fi însoțită de scăderea notei la purtare. Retragerea temporară sau definitivă a bursei este însoțită de scăderea notei la purtare. Această sancțiune vizează, deci, doar elevii care au bursă. Mutarea disciplinară în altă clasă este o sancțiune ciudată. Nu afectează, real, un elev cu probleme de agresivitate și de comportament. Se schimbă doar terenul de joacă. Favorizează schimbarea subiecților asupra cărora se răsfrânge comportamentul elevului. Unde mai pui că la liceu este greu aplicabilă, dacă în școală nu există clase paralele cu același profil. Acestea sunt posibilele sancțiuni. Cu mențiunea că scăderea notei la purtare poate fi retrasă dacă timp de opt săptămâni după săvârșirea abaterii elevul nu mai are abateri. Ghinionul celor care săvârșesc abateri înainte cu șase săptămâni înainte de încheierea anului școlar... În fapt, că tot aminteam de stadioane, școala se află în situația arbitrului căruia i s-au luat cartonașele (galbene și roșii), respectiv fluierul. Poate să meargă doar la jucătorul care faultează și să-i facă semn cu degetul: n-ai fost cuminte!
La ce ne gândim noi, de fapt? La nevoia ca acest statut să cuprindă un set mult mai clar de proceduri obligatoriu de respectat în întregul sistem. Pentru categorii de abateri disciplinare, exact ce sancțiuni se aplică și în ce condiții.
Adăugarea unor sancțiuni, de tipul obligativității de a petrece ore în plus în școală, în folosul comunității școlare, obligativității de a face dovada unor ore de voluntariat în folosul comunității etc. Apoi, ce credem noi că ar trebui mult mai bine gestionat, mai important decât existența unor sancțiuni, este nivelul de conștientizare a elevilor și a părinților, respectiv de consiliere a lor. Sancțiunile nu trebuie să fie separate de acest proces. Consilierea elevilor alături de părinți, de către specialiști bine formați. Poate chiar înființarea unor centre județene de consiliere și psihoterapie dedicate acestor situații, unde elevii și părinții să aibă obligația de a merge după orele de curs, o perioadă.
Părinții care refuză implicarea în procesul consilierii pot fi determinați să o facă. Și prin aceasta se poate recredibiliza inclusiv sistemul educațional. Cum pot fi determinați? Mijloace se pot găsi. Începând de la retragerea finanțării gratuite a studiilor, până la obligativitatea de a presta muncă în folosul comunității și aceștia. Desigur, toate aceste lucruri necesită mai întâi o analiză juridică și reglementare, apoi, legislativă. Desigur, apoi punerea lor în practică ar necesita investiții financiare. Specialiști în consiliere și terapie, centre în care aceștia să activeze, poate chiar și avocați care să deservească grupuri de școli în situații în care acestea sunt atacate juridic de părinți. Dar toate aceste măsuri și investiții poate că ar atrage după ele îmblânzirea și educarea leopardului aflat înăuntru.
Și poate așa lumea nu ar mai părea o junglă.
