Școala 9: Ce înseamnă transformarea conflictelor?
Zsuzsanna Kacso: De fiecare dată când zic de transformarea conflictelor oamenii întreabă „dar în ce le transformi?” Conflictul este între mine și tine și poate o a treia persoană, pentru că avem niște nevoi care trebuie satisfăcute. În loc să colaborăm, suntem în competiție și cineva trebuie să piardă.
Transformarea conflictelor înseamnă și să înțelegem că acestea pot fi și oportunități de colaborare și atunci putem să implementăm niște activități, niște strategii prin care să transformăm competiția în cooperare.
Aici vorbim de transformarea conflictelor pe cale non-violentă. Putem să le transformăm și violent, dar atunci intrăm în zona de război, ceea ce vedem, de altfel, cel mai mult în jur, pentru că așa e construită lumea, din păcate, în ziua de azi.
Societățile merg mai mult pe competiție, pe acest „zero-sum game” (joc cu sumă zero), așa este denumit, în care eu ca să câștig, tu trebuie neapărat să pierzi și viceversa, nu există să împărțim ceea ce avem, trebuie să avem totul sau nimic. De aici vine transformarea conflictelor, a transforma aceste incompatibilități în oportunități de colaborare și de conviețuire. Partea aceasta este coeziunea socială.
-Există un numitor comun de la care pornesc conflictele? O rădăcină comună care le formează?
-Nu, pentru că nu există o singură rădăcină. Conflictele sunt sistemice. De pildă, un caz în care o femeie nu are acces la piața muncii, așadar un caz ce pare economic și de gen, dacă vrei să înțelegi cu adevărat ce se întâmplă, trebuie să te duci pe partea culturală, pe tradiții, pe partea structurală, cum este sistemul de guvernanță, cum sunt legile și cum sunt implementate.
Toate acestea împreună, tot sistemul nostru - stat, societate, comunitate, familie – toate elementele converg și contribuie la un conflict.
În momentul în care vorbesc despre un conflict, de fapt nu există unul singur, sunt mai multe conflicte legate de obicei unul de altul și le resimțim pe acelea în care suntem noi marginalizați, în care suferim. De obicei, simțim atunci când suntem în minoritate. Acolo unde câștigi, nu percepi situația ca și un conflict.
„Nimănui nu-i place să vină cineva din afară”
- Cum intervii în aceste medii pe care noi adesea le etichetăm ca fiind „școli-problemă” cu „elevi-problemă?
- Dacă am luat școala ca un microcosmos în care există conflicte, primul lucru important pe care trebuie să-l înțelegem este că nu putem interveni din afară fără să înțelegem. Dacă intervenim din afară fără să înțelegem, cu soluții preconcepute, dinainte pregătite, nu funcționează.
Ceea ce învățăm noi în zonele de conflict este că cei care au conflictul au și soluția, pentru că ei cunosc realitățile, ei sunt în acel conflict în fiecare zi, ei trebuie să vină cu soluții. Noi, experții, putem doar să îi acompaniem.
Noi învățăm de la ei contextul, ce merge, ce nu merge și venim cu partea de expertiză, cam cum ar trebui făcut. Noi aducem scheletul pentru rezolvarea situației, dar ce punem pe acel schelet trebuie să vină din comunitate și cred că acest lucru trebuie aplicat în orice situație.
Dacă eu, de exemplu, sunt invitat în România la o școală X, unde este o problemă, este conflict, dacă vin eu și vă dau o soluție, nu cred că merge. Pentru că nu i-am ascultat pe cei care sunt în școală, nu am stat cu ei, nu am petrecut timp, nu am învățat cultura școlii, am venit eu să fiu expertă. Și nimănui nu îi place asta. Adică dacă vin la tine în casă și încep să zic că nu faci asta bine, pune perna aici, culorile nu-s bune, te simți ofensată, așa este în orice conflict.
Trebuie să înțelegem că trebuie să fim acceptați în acea comunitate, în acea situație, ca sfatul nostru să fie auzit. Și cred că așa trebuie acționat în orice situație, inclusiv în școli.
Ce înseamnă violența culturală
- Lumea în online are opinii de obicei la extremă de multe ori și vin cu ori cu pedepsirea absolută a vinovatului, extirparea lui din mediul școlar. Această atitudine punitivă funcționează?
- Cred că reacția este normală dacă considerăm că suntem condiționați de ceea ce se întâmplă în jurul nostru și societatea noastră - nu mă refer la România, ci la societatea globală - este construită în așa fel încât să fie punitivă.
Avem două culturi: war culture și peace culture (cultura războiului și cultura păcii). Dar nu se referă la pace și război, se referă la cum cooperăm și cum suntem în competiție.
În momentul de față, lumea noastră este construită pentru a fi întotdeauna în competiție, pentru a ne dori ca cealaltă persoană sau celălalt grup să piardă. Și în momentul în care vrem să schimbăm ceva sau avem nevoie de o soluție, dacă e ceva negativ, venim cu ideea să o extirpăm, dar fără să înțelegem de unde a pornit. În literatura specialitate o numim „cultural violence”. Este acea violență foarte adânc înrădăcinată în cultura noastră pe care nu o observăm pentru că filmele noastre sunt într-un anumit fel încât, subliminal, ne transmit acest mesaj că soluția este pedeapsa, așa facem noi lucrurile, așa este și sistemul juridic etc.
Violență școlară sau atacurile armate în școli, în SUA, ne șochează atât de mult încât, psihologii vorbesc de răspunsul „flight or fight” („luptă sau fugi”) și foarte mulți devin foarte agresivi pentru că ei însuși se simt agresați. Contextul în care trăiesc devine foarte nesigur și atunci asta este prima reacție.
- Și funcționează?
- Pedeapsa nu funcționează pentru că din ea nu înveți nimic, nu înveți tu, cel care implementează soluția punitivă, și nu transformi nici persoana care este pedepsită.
Soluțiile punitive nu sunt nici sustenabile, pentru că e ceva care adresează un simptom. Iar când adresăm simptomul, nu înțelegem rădăcina.
Până când rădăcinile nu sunt identificate, nu sunt transformate prin reforme, prin diferite strategii, prin schimbarea atitudinilor, prin schimbarea valorilor, aceste incidente vor tot reapărea.
E ca și cum am avea o plantă și planta ar fi atacată de păduchi de la pământ. Eu pot să dau cu ce vreau pe plantă, dacă nu schimb pământul, va muri și noua plantă.
Ce vedem este vârful icebergului. Noi vedem acolo 1% din ce se întâmplă de fapt, vedem această violență, care este de fapt o manifestare extremă a unui conflict nerezolvat, neidentificat, care a tot fiert în timp, nu a găsit o portiță de detensionare și atunci, la un moment dat, conștient sau inconștient, singura soluție a rămas răbufnirea violentă. Asta se întâmplă. Dar pedeapsa nu schimbă nimic. Poate ne liniștește că am făcut ceva și acel incident s-a rezolvat și sperăm să nu se mai repete, dar știm foarte bine că se va repeta. Deci, pe termen scurt, ne simțim mai în siguranță, dar nu funcționează.
-Ce e de făcut atunci, cum schimbi pământul?
- Pentru a avea rezultate sustenabile este nevoie de foarte multă muncă de identificare, de a săpa, a vedea de unde pornește această violență. Și această violență nu pornește neapărat de la un singur individ, cel care acum trebuie pedepsit. Acea persoană probabil are o anumită istorie în familie, care îl face pe ea sau pe el să fie mai sensibil la unele aspecte și să răbufnească. Dar acea familie este partea unei comunități și acea comunitate este partea a unui oraș.
- Cine ar trebui să facă lucrurile astea? În școli avem comisii, comitete, intervine poliția dacă e un caz grav, se face o comisie de disciplină, se dau pedepse într-un final. Dar cum intervii de fapt ca să adresezi cu adevărat problema care, cum ai spus, poate fi una de sistem?
- Trebuie să înțelegem că avem două posibilități: fie reacționăm la ceva, fie prevenim ceva. Noi de obicei reacționăm la ceva pentru că e mai ușor. A preveni înseamnă foarte multă muncă: a revizui politici, a revizui sistemul, a reforma, întotdeauna să fii atent să ai un sistem, o societate, o comunitate care funcționează pașnic.
Aceste comisii, comitete sunt de fapt o reacție, pentru că se formează comisiile, intră în discuție poliția în momentul în care s-a întâmplat ceva care ne șochează, cu care nu suntem obișnuiți.
Dacă eu la școală am o comisie, s-ar putea să pot face ceva la nivelul școlii, dacă înțeleg că trebuie să aduc niște schimbări constructive, care să integreze mai mult, care să promoveze diversitatea. Dar nu cred că la nivel de școală este de ajuns.
Pentru a avea la nivel educațional, într-o școală, schimbări sustenabile, înseamnă că trebuie să lucrezi nu numai cu elevul în sine, cu comportamentul său, dar trebuie să lucrezi la atitudine, trebuie să lucrezi la modul de a gândi și acesta merge spre familie.
Școala nu are cum să ajungă la toată familia. Poți să educi un copil, dar copilul stă la școală X ore. Restul orelor le petrece cu familia și în comunitate.
De exemplu, în partea de peacebuilding (construire a păcii), mi-aduc aminte că cineva povestea la un training, nu mai știu țara, că se organizau tabere pentru copii din două comunități care erau în conflict cu ideea de a aduce tinerii mai aproape și poate cu timpul cele două comunități o să conviețuiască mai bine. Copiilor le plăcea, se vedeau și niște schimbări de atitudine, de comportament, până când nu au ajuns acasă și foarte mulți copii au fost bătuți de părinți pentru că au venit cu idei de genul: hai să discutăm cu Ionică din tabăra cealaltă pentru că îmi e prieten. Părinții și-au pus întrebarea: unde te-am trimis eu și de ce ești tu prieten cu dușmanul nostru?
Cam așa văd eu problema școlii. Școala încearcă să lucreze cu copiii, dar copiii merg acasă. Cine lucrează cu restul comunității? Dacă școala încearcă să facă ceva constructiv, pozitiv pe partea de transformare a conflictelor, acesta trebuie legat și de procese și proiecte în comunitate pentru că nu ajunge educarea copiilor dacă acasă cultura rămâne la fel.
Până la urmă copilul se va retrage în familie și după o vreme va legitima ceea ce vede în familie. Atunci s-ar putea ca proiectele făcute în școală pentru a remedia aceste situații să nu fie sustenabile, să fie doar pe termen scurt.
