-Copii, ați terminat?
-Imediat, să termin și bilețelul colegului, că el nu știe să scrie.
-Poftim?
-Nu știu să scriu, doamna.
Marian lasă ochii în jos. E în clasa a VIII-a și nu știe să-și scrie decât numele și prenumele, cu litere de tipar. Ce-o fi în sufletul lui când trebuie să privească pe cineva în ochi și să spună „nu știu să scriu” numai el știe. După cum am spus, este în ultimul an de gimanziu, într-o clasă cu douăzeci și patru de elevi, la școala din centrul unei comune cu aproximativ trei mii de locuitori. O comună destul de înstărită, care are spital, judecătorie, cămin cultural, liceu. Marian este prezent la o activitate de educație non-formală unde nu se pun absențe. Fără să vreau, calculez că în cei aproape nouă ani de școala Marian a intrat în contact cu peste zece cadre didactice pe care le-a privit în ochi si le-a spus „NU ȘTIU SĂ SCRIU”.
Marian nu e singur. Întâlnești destul de des copii și tineri care nu știu să scrie. Mi-am adus aminte de o activitate pe care am ținut-o la niște copii de clasa a III-a, acum vreo trei ani. Înainte de activitate, domnul profesor responsabil de structură a adunat copiii din sat mergând din poartă în poartă. Erau optsprezece copii și doamna învățătoare. Am dat lista de prezență și doar trei copii au știut să își scrie numele și prenumele. Doamna învățătoare s-a scuzat, spunând că i-a preluat de trei luni și că nu vin la școală.
Încep activitatea.
-Copii, acesta este un microfon magic, nu o cariocă, cum vi se poate părea. Spuneți-mi, vă rog, prenumele vostru și activitatea preferată. Pe mine mă cheamă Alina și îmi place să mă joc.
-Pe mine mă cheamă Alina și îmi place să mă joc, zice corul de copii de optsprezece voci.
-Nu, nu, pe rând, fiecare zice prenumele lui și activitatea lui preferată. Începem de la tine!
-Pe mine mă cheamă Alina și îmi place să mă joc, îmi zice o fetiță, pasând microfonul unui băiețel.
-Pe mine mă cheamă Alina și îmi place să mă joc, zice și el.
Am încercat să jucăm tot felul de jocuri. Nu știau să asculte și nu știau să se exprime. Nu știau să formuleze propoziții mai lungi de trei cuvinte. După fiecare cuvânt rostit scoteau o interjecție. Țipau și se adresau unii altora cu „fă” și „uăi”. Nu știau să își aștepte rândul, nu înțelegeau reguli simple și orice joc degenera rapid în violență.
La un moment dat, a intrat în clasă un domn profesor care m-a intrebat dacă poate să asiste și dumnealui. A stat două minute și ne-a ajutat să mutăm o bancă. După ce au plecat copiii, mi-am luat la revedere de la trei-patru cadre didactice care stăteau în cancelarie. Școala era goală, la ora unsprezece mai erau doar doi copii care au rămas în curte și se dădeau într-un leagăn. După această activitate, domnul profesor responsabil de structură a sunat și a întrebat dacă profesorii care au participat la activitate primesc credite sau măcar niște diplome.
Oare ce-or mai face copiii ăia? E drept că acolo am întâlnit cea mai gravă situație, unde toți copiii din clasă erau așa, dar cazuri de copii care nu știu să citească până la sfârșitul clasei a VIII-a sunt în multe comunități. Sigur, fiecare cadru didactic care intră în contact cu câte un copil de tipul ăsta are o scuză: sistemul, programa, nu pot să îi neglijeze pe ceilalți și să îi dea mai multă atenție celui care nu știe să scrie. Totuși, îl trec clasa, că și așa nu sunt elevi, că direcțiunea a transmis că nu are cum să rămână repetent. Școala nu se poate desființa doar pentru că elevii nu știu să scrie. Plus că alocarea bugetară se face per capita, așa că mulți copii sunt doar niște cifre într-o raportare și cam atât. Nimeni nu evaluează calitatea livrării sau progresul făcut de un elev.
Vorbesc cu o prietenă, învațătoare, crezând că sunt eu idealistă:
- Geanina, ai avut vreun elev care a ieșit de pe mâna ta fără să știe să scrie și să citească? Cunoscându-te, pariez că nu.
- Mulțumesc lui Dumnezeu, în treizeci de ani, niciodată. Am fost binecuvântată cu elevi minunați. Indiferent de situația mai grea sau mai bună, la țară, la oraș, copiii au citit, scris, socotit. Fiecare după „grăunciorul său de înțelegere”. Dar au plecat mai departe cu aceste competențe de bază.
- Da, ai ghicit!
- Nu, nu am lăsat nici un copil în așa beznă. E nedrept.
Geanina are ceva ce e dincolo de orice programă și orice sistem: iubește copiii și își iubește meseria. Nu cred că trebuie mai mult.
Foto principală: Dumitru Angelescu
