Învățătoarea Gabriela Horincar face naveta, de luni până vineri, 17 kilometri, ca să ajungă de la Sibiu, în satul Prislop, comuna Rășinari. Până la școală, învățătoarea privește peisajele deluroase desprinse parcă din picturi. În Rășinari, celălalt sat al comunei, se ține anual Festivalul Brânzei și al Țuicii, care atrage turiști. Prislop însă, cu majoritatea locuitorilor de etnie romă, nu are parte de astfel de vizite.
Gabriela Horincar predă aici de numai șapte luni la o clasă simultană, din cauza numărului mic de copii înscriși la școala din Prislop. Prin urmare, lucrează în același timp cu elevi de a III-a și a IV-a.
Dar provocarea cea mai mare nu este să le predea elevilor de vârste diferite - o muncă grea oricum pentru orice cadru didactic, indiferent de experiența la catedră -, ci să îi învețe să citească și să scrie pe copiii care, la anii lor, ar fi trebuit să poată. Părinții celor mai mulți, însă, nu-i încurajează să meargă la școală, așa cum nici ei n-au fost încurajați când erau de vârsta lor. „Majoritatea elevilor din școală sunt romi, 90%, mulți însă din părinți nedeclarati, din câte am înțeles eu”, explică învățătoarea.
Întoarcerea acasă. „Au fost momente în care mi-a venit să fug”
După aproape două decenii în sistemul educațional de peste hotare, în Suedia, Anglia și Spania, Gabriela Horincar s-a hotărât să aducă o contribuție în învățământul din țara natală. Așa că și-a depus dosarul în perioada de selecție organizată de ONG-ul Teach for Romania, care instruiește persoane doritoare să educe copiii din comunități vulnerabile.
S-a întors acasă din dorința de a construi o educație mai practică, mai echitabilă, de a deveni un dascăl mai bun și mai atent, care dă o mână de ajutor pentru o schimbare în bine în interiorul sistemului nostru.
Fotografii: Arhiva Gabriela Horincar
Astăzi, crede cu tărie că întoarcerea a fost o hotărâre bună și munca cu elevii din Prislop îi dă sens. Se bucură că a avut răbdare. „Primele trei zile au fost groaznice! Au fost momente în care mi-a venit să fug, m-am gândit că nu sunt omul potrivit pentru a face această muncă, că nu fac bine ceea ce fac”, a povestit învățătoarea chiar pentru colegii din ONG.
„Au trecut doar șapte luni de când am revenit în țară, luni destul de intense, cu multe schimbări, cu multe povești și cu prea puțin timp liber pentru a gândi, pentru a asimila ceea ce mi se întâmplă”, spune Gabriela Horincar pentru Școala 9.
Din 17 elevi, doar șase știu să scrie și să citească
Un sistem educațional tradițional, unde dascălul ține prelegeri și în care programa nu este individualizată, iar elevul trebuie să memoreze. E ceea ce a găsit Gabriela Horincar când a intrat în școala românească. „Noi, dascălii, ar trebui să devenim mai receptivi la nevoile elevilor, la dezvoltarea lor socio-emoțională, la dezvoltarea abilităților practice, să încurajăm explorarea propriilor pasiuni, puteri, interese”, spune ea despre cum vede viitorul elevilor din România.
Dar e destul de complicat să ajungi acolo, în condițiile în care, în multe din satele noastre, elevii nu au trecut încă de lucrurile elementare. În clasa ei cu predare simultană, spune învățătoarea, doar șase elevi din 17 sunt alfabetizați, adică doar o treime.
Comunitatea de copii în care predomină romii și în care lucrează învățătoarea e prea puțin deschisă schimbărilor și ideilor care contrazic regulile deja stabilite.
„Acum lucrez într-un mediu considerat vulnerabil, în care mulți elevi nu vin la școală pentru că educația nu este considerată o prioritate în familie. Sunt copii care provin din familii dezbinate, copii cu traume emoționale, copii care în primul rând au nevoie de un cadru de siguranță, în care toți contează la fel de mult”, explică Gabriela. „Și asta încerc eu să le ofer, zi de zi la școală. Pentru mine satisfacția este mare atunci când se văd rezultate oricât de mici ar fi ele, fie că vorbim despre schimbări comportamentale, socio-emoționale sau strict academice.”
„Sunt mulți profesori care renunță, se dau bătuți”
Pentru copiii care se străduiesc să vină la ore, în ciuda mediului demoralizant și violent uneori în care cresc, e necesar ca profesorii să găsească răbdare și timp în plus, crede Gabriela. Iar dacă lucrează cu o clasă simultană, efortul e cu atât mai mare, pentru că fiecare elev are alte nevoi educaționale, cognitive și comportamentale. Nu există recomandări curriculare speciale pentru aceste clase și dascălii nu sunt special pregătiți, precizează învățătoarea. Totul depinde de cadrele didactice, care caută timp și răbdare, pentru a dezvolta anumite rutine ce ar permite personalizarea actului educațional.
„Aici sunt copii cu mai puține șanse de reușită în viață, poate tocmai pentru că nu există suficienți dascăli care să le arate că și ei ar putea avea aceleași oportunități și perspective. Sunt puțini dascălii dispuși să facă naveta, să accepte condițiile grele de lucru (clase simultane, violență, frig) sau care poate după scurt timp în aceste medii renunță, se dau bătuți, ceea ce se răsfrânge direct asupra acestor copii”, menționează învățătoarea.
Diferențele dintre mediul școlar din străinătate și cele din satul sibian sunt mari, recunoaște ea, dar nu ar vrea să compare aceste două lumi. „Am învățat pe parcursul vieții mele ce înseamnă să fii empatic, respectuos, blând, răbdător. Am învățat că e important să crezi că toți elevii pot, însă nu toți în același timp”, adaugă Gabriela. „Mă ajută mult în munca mea ceea ce am învățat de la Teach for Romania, la cursurile și atelierele la care particip de aproape un an, de când am intrat în acest program.”
În Suedia: de la recepția unui hotel, într-o școală pentru copii cu dizabilități
Gabriela Horincar e originară din Baia Mare. Nu-și aduce aminte dacă în copilărie voia să practice o anumită profesie când va crește mare; nu visa la o anumită meserie, ci mai mult se lăsa purtată de curiozitate - își dorea să descopere cât mai multe despre ea și să cunoască cât mai devreme ce-și dorește de la viață.
„Când eram în clasa a VIII-a, mama m-a îndemnat să fac liceul pedagogic. Pe atunci, să devin învățătoare nu mă atrăgea absolut deloc, fiind convinsă că răbdarea, absolut necesară în munca în învățământ îmi lipsește complet”, povestește Gabriela. „În plus, în Baia Mare nu aveam un liceu pedagogic, deci ar fi trebuit să locuiesc la internat în altă localitate, ceea ce nu-mi doream la acea vârstă.”
Gabriela a intrat în învățământ mult mai târziu, întâmplător. Alegerea de a rămâne, însă, în sistemul de educație a fost una conștientă. Cum a ajuns la catedră? Viața a purtat-o în altă țară acum vreo două decenii. Când era masterandă la Sociologie la Cluj, a primit o bursă Erasmus la Universitatea Lund din Suedia. În timpul studiilor, a început și o relație, așa că s-a stabilit acolo. Până să învețe limba suedeză pentru care făcea cursuri, a lucrat într-un hotel, la recepție și în restaurant.
După jumătate de an, a devenit fluentă în suedeză, a urmat și cursuri pedagogice și s-a angajat ca pedagog special într-o școală pentru copii cu autism și sindromul Down. „După alți câțiva ani, când deja stăpâneam limba și mai bine, prin recomandări am ajuns să lucrez ca profesor suplinitor de engleză și suedeză într-o școală gimnazială”, povestește Gabriela.
A înlocuit „nu pot/nu știu” cu „nu pot/ nu știu acum”
A învățat acolo că mereu e loc de mai bine și că schimbarea ia timp, disciplină și se întâmplă doar dacă pui pasiune în orice lucru pe care vrei să-l înfăptuiești. Cuvintele „nu pot/nu știu” din vocabularul ei le-a înlocuit cu „nu pot/ nu știu acum”, mai explică ea.
Zece ani i-a petrecut în Suedia, iar la vremea respectivă găsise diferențe multe între sistemul lor de educație și al nostru, de la evaluare, la materiale și metode de învățare. Educația la suedezi se axează, spune Gabriela, pe formarea de competențe și deprinderi practice, pe cooperare între elevi și dialog.
„Relația profesor-elev se bazează pe respect, înțelegere, susținere și empatie” și profesorii au încredere că elevii pot să gândească singuri. „Dascălul nu trebuie să țină prelegeri sau să impună puncte de vedere pe care apoi elevii să le accepte în mod pasiv”, relatează învățătoarea.
Anglia versus Spania. Educație centrată pe elev și „fuga după acreditări”
Gabriela a continuat să își extindă orizonturile educaționale și a căutat o nouă țară. Și-a făcut bagajele și s-a mutat în Anglia. A muncit trei ani în învățământul de stat ca profesor itinerant și de sprijin, și, de asemenea, de limba suedeză și engleză. „Apoi, sătulă de ploi și cerul gri, m-am reorientat spre Spania, unde am lucrat ca profesor de engleză într-o școală privată”, povestește ea.
Dacă sistemul de educație englezesc se asemăna foarte mult cu cel suedez, axat pe creșterea socială și emoțională a copiilor, în cel spaniol lucrurile nu mai stăteau la fel. Gabriela mărturisește că în Spania, ca și la noi, învățarea nu e centrată pe elev. „Sistemul de învățământ din Spania seamănă mult cu cel românesc. E aceeași fugă teribilă după acreditări și se dau teste naționale standardizate care nu reflectă corect cunoștințele elevilor, care nu-i încurajează să învețe cu plăcere.”
Hotărârea pe care a luat-o cu 20 de ani în urmă încă o bucură. „Încă nu m-am readaptat complet”, spune despre întoarcerea în România. „Este nevoie de un întreg sat pentru a face o schimbare sustenabilă, iar energia și pasiunea oamenilor din Teach este exact ceea ce îmi trebuia pentru a face acest pas deloc ușor”. Și va continua să-și motiveze elevii, să le ofere „încredere, stabilitate, afecțiune, convingerea că pot, că merită, că sunt auziți și văzuți”, mai spune învățătoarea.
