
Sunt Alina și îmi place să mă joc. Așa mă prezint la începutul întâlnirilor cu copiii. Cumva, am reușit să transform asta într-o meserie, în zona ONG. Cred că fiecare copil merită cadrul în care poate să-și atingă potențialul maxim.

Dacă vrei, poți. Dacă înveți, vei reuși. Cine e serios și muncește, îi va fi mai bine. Am auzit aceste marote de nenumărate ori. Cel mai recent, ministrul educației, Sorin Cîmpeanu, spunea despre copiii ce provin din familii sărace că dacă învață, pot cumula bursa socială cu cea de merit, iar asta să fie o motivație suficientă pentru părinți „să trimită copilul la școală, nu la muncă”. Am ales să vorbim astăzi despre măsurile de combatere a abandonului școlar, adesea prezentate ca un panaceu, dar care nu pot trece nici drept plasture. Și despre disprețul de a da, de la înălțimea privilegiatului, greutate voinței înaintea putinței.
Înainte de pandemie, puțin peste un sfert dintre români mergeau la teatru. În ultimii doi ani, restricțiile au dus la o scădere: doar 22% au mai văzut un spectacol. Ca multe alte obiceiuri, și mersul la teatru se deprinde la vârste fragede. Ca educatoare, încerc să îi apropii pe copii de lumea scenei din care au atâtea de învățat. Astăzi, când toată lumea sărbătorește Ziua Internațională a teatrului pentru copii și tineret, vă aduc câteva argumente pentru a-i duce pe cei mici la spectacole.
Reality show-ul „Insula Iubirii” aduce pe ecran, deja de nouă sezoane, vulnerabilitățile, fricile și dorințele concurenților, în timp ce publicul își confruntă indirect propriile emoții prin poveștile altora. Psihoterapeuta Andreea Goliță explică pentru Școala9 ce mecanisme psihologice activează emisiunea, cum poate distorsiona percepția despre iubire și ce rol au părinții atunci când adolescenții se uită la un astfel de format.