Așa am ajuns, încet, încet, să-mi cristalizez gândul de a mă abate, de fapt, de la temă: nu voi vorbi despre un prof bun, ci despre toți cei pe care îi pun în această tabără. Iar în cealaltă, voi aminti poate unul-doi, pentru că pe restul îi consider, de fapt, neutri: n-au adus nimic, nici bun, nici rău. N-au existat, parcă, pe majoritatea nici nu mi-i amintesc.
Așadar, ce criteriu am constatat că îi leagă pe acești oameni, pe care i-am selectat cu multă ușurință, pentru că s-au desprins lejer din fundalul opac? În mod neașteptat, poate, nu informațiile de specialitate pe care mi le-au livrat. Deși, în unele cazuri, lucrurile sunt legate. Însă ceea ce mi i-a întipărit în memorie este ceea ce mi-au transmis despre viață, despre înțelegerea ei, despre a fi om, despre situare în lume și în propriul univers.
Din clasele gimnaziale, se desprinde, mai întâi, figura dirigintei, profesoara de română, Elena Cârstocea. În prima zi de clasa a V-a, la prima lecție, cea de dirigenție, care avea un caracter mai festiv, îmi dădeam coate cu colegul de bancă, Cosmin, pentru că era tânără, în primii ei ani de învățământ, și noi eram un fel de început de bărbați, ne plăcea. Apoi, am început să o cunoaștem, să o îndrăgim. Am învățat de la ea – sau s-a străduit măcar să ne învețe – rigoarea, seriozitatea, prin orele de gramatică, dar și emoția, prin orele de literatură. Știa și să ne pedepsească, și să ne laude. Avea cuvinte potrivite mereu, o vorbă bună sau un zâmbet, o încurajare când era cazul. Dar eu, care am avut norocul să-mi devină apoi mai apropiată, am învățat enorm de multe de la ea după școală, după facultate și învăț încă și în ziua de azi. Pentru că mi-a devenit un fel de a doua mamă și, aproape întotdeauna, în momentele de cumpănă ale vieții era printre primii oameni cu care mă sfătuiam sau cărora le ceream sprijinul emoțional. La dânsa pe balcon, unde din pricina pandemiei nu am mai fost de ceva vreme, cu ceai și cafea și mici prăjiturele sau uscături, am plâns sau m-am bucurat, am înțeles chestii despre viață sau doar am încercat să le punem cap la cap. Cu timpul, a devenit directoarea școlii, poziție din care s-a și pensionat. Sărut mâna, tanti Nuți!
Tot din gimnaziu am rămas cu imaginea doamnei Monica Morar, profesoara de istorie. Un om de o bunătate și de o căldură cum rar am întâlnit. Micuță, plinuță, cu o energie debordantă și cu un har al povestitului de invidiat, doamna Monica făcea din istorie o poveste fascinantă, iar în orele dânsei se amestecau detalii despre lumi trecute pe care nu le găseam în manualul ponosit și anost. Se vedea pasiunea în ochii ei, în zâmbetul ei și în exuberanța exprimării și a gesticulației, în mișcarea ei prin clasă, în replicile ei: „Măi, copii, voi vă dați semaa ce înseamnă asta?” ne întreba uneori, după ce ne spunea câte un detaliu sau ne prezenta câte un eveniment. Iar noi așteptam să ne spună ce înseamnă, cu ochii mari. Era un om viu, care iubea elevii, zic bine, îi iubea, nu doar îi respecta, nu doar empatiza cu ei. Când am scris romanul Istoria lui Răzvan, m-am bucurat enorm că a mai reușit să îl vadă: își trăia ultimele clipe de viață, răpusă de un cancer nemilos, care o împuținase fizic.
Apoi, în liceu, a fost, în primii doi ani, profa de română, Cornelia Vlad. Despre ea am mai scris, cândva un articol întreg, în Dilema veche. Era frumoasă, elegantă, fermecătoare ca femeie (nu era greu să te îndrăgostești de ea) și pasionată de literatură. Îi era în sânge, în rafinamentul construcției ei fizice și emoționale aș spune. Cu ea am început să descopăr literatura adevărată, începând cu cea veche, apoi Eminescu, Slavici, Caragiale, Creangă. Și pentru acele vremuri, stilul ei de predat era nonconformist. Mi-aduc aminte un proces literar în care acuzatul era Ghiță, personajul din Moara cu noroc a lui Slavici. S-a întâmplat să trebuiască să îl apăr și, nu îmi dau seama cum, dar am câștigat procesul. Un proces moral, desigur. Am citit cu creionul în mână și cu atenție la toate detaliile pentru că voiam să îi fiu profesoarei plăcut, chiar dacă astăzi nu l-aș mai apăra pe Ghiță nici în ruptul capului. Dar dincolo de literatura din programa școlară, doamna Cornelia Vlad găsea ocazia să ne vorbească mereu despre literatura contemporană.
De la ea am auzit prima dată de Cărtărescu, de Iaru, de Stratan, de Coșovei, era atașată optzecismului, avea curajul de a sugera câte ceva despre dizidență, iar imediat după revoluție, când eram în clasa a X-a, m-a trimis împreună cu un alt coleg la librăria din centru să cumpărăm Moartea citește ziarul, volumașul lui Dinescu, despre care aflase că „se bagă” la liber în acea zi.
Cam aici se oprește lista mea. E scurtă și îmi dau seama cât de trist e acest lucru. Și, pentru că trebuie să contrabalansez totuși, tot din liceu voi aminti o altă profesoară. De științe exacte de data aceasta, uscată și înaltă, era spaima multora dintre noi, deși era o profesoară cotată excelent. Fuma, într-o pauză, în curte, două țigări, apoi venea la ore unde noi stăteam încremeniți de teamă să nu ne scoată la răspuns. Mă nimerisem și eu într-o clasă de științe, deși numai acolo nu mă potriveam, iar orele acestea mi se păreau un coșmar. Ce să spun despre ea? Că nu simțeam empatie, că nu simțeam viață, ci doar un fel de uscăciune ca cenușa? Că orele nu aveau nimic altceva decât tehnică și informație livrată neutru? Știți ce? Poate e doar incapacitaatea mea de a fi înțeles o materie mai riguroasă. Până la urmă, cei care m-au marcat sunt cei care mi-au rămas pozitiv în memorie, cum am spus și la început, mai ales prin umanitatea lor, nu doar prin informațiile pe care mi le-au transmis.
