„Frații mei, să nu fiți mulți învățători, căci știți că vom primi o judecată mai aspră. Toți greșim în multe feluri.”
Versetele extrase din Epistola soborniceasca a Sfântului Apostol Iacov nu fac altceva decât să atragă atenția asupra degetului ce va fi des întins spre cei sau cele care oferă învățătură, fiindcă despre învățare și învățătură par a ști cel mai bine cei care nu au ales să o ofere sau au decis că este mai bine să nu o mai ofere și, poate, cei care nu o iubesc. Și nu sunt puțini. Dar învățătorii (agenți ai învățării) și-au asumat dintotdeauna acest destin. Și bine au făcut.
Cum ar fi însă o lume fără învățători? Cum ar fi o lume în care nu ar mai alege nimeni această profesie? Și când spunem învățători ne referim la sensul secundar al cuvântului, cel de persoană care îi învață pe ceilalți. Imaginați-vă un viitor fără ei și spuneți-ne dacă v-ar plăcea. Ce ar pierde și ce ar câștiga (dacă ar câștiga) omenirea? Nu sunt oare învățătorii cei care dincolo de cunoștințe, transmit valori, educă sensibilitatea, observă, sesizează, caută soluții? Și toate acestea pentru copiii celorlalți? Iar copiii celorlalți alcătuiesc lumea.
Ferice de noi că mai sunt învățători – oameni care îi învață pe ceilalți! Și deși ziua învățătorului pe care tocmai o sărbătorim este dedicată întregului personal didactic, o să ne oprim asupra omului căruia mulți dintre noi i-am spus „doamna învățătoare” sau „domnul învățător”, fiindcă să nu uităm, înainte de profesorii pentru învățământ primar, au fost ei, învățătorii.
***
Ne întâlneam de fiecare 1 noiembrie, atunci când în regiunea în care trăiesc se sărbătorește Luminația, iar eu mă duceam la cimitirul unde sunt îngropați bunicii din partea tatălui, foarte aproape de mormântul fiului și soțului ei. Mă aștepta. Știam acest lucru, tocmai de aceea mă grăbeam să ajung la timp. Ne îmbrățișam, schimbam câteva vorbe, îmi spunea că nu poate sta locului, că merge la școală atunci când mai este solicitată să suplinească vreun coleg mai tânăr și că a lucra cu cei mici este pentru ea un elixir. Că se visează predând.
Îmi mai amintesc câte ceva din prima mea zi de școală. Uniforma, ghiozdanul, buchetul de flori. „O să-ți fie învățătoare doamna Ioana”, mi-a spus mama (rețineți, era în plin comunism, iar învățătoarea era „doamna”, nu „tovarășa”, fiindcă în afara spațiului formalizat al clasei oamenii care le ofereau învățătură copiilor erau „domnul Galeș”, „doamna Bența”, „doamna Andresi”, „domnul Andresi”, „doamna Angheluș”, „doamna Purcoi”, „doamna Zăgrean”, „domnul Lup”, ceea ce spune multe despre respectul de care se bucurau în comunitate). Iar doamna Ioana a devenit învățătoarea mea nu doar pentru cei patru ani de școală primară, ci pentru totdeauna. De ce? Pentru că s-a risipit ceva din ființa ei în ceea ce sunt acum, altfel nu înțeleg cum, după atâta timp, îmi amintesc încă momente din acea perioadă.
Am făcut clasa I în „școala veche”, la parter, și văd și acum dulapul în care erau păstrate paharele, periuța și pasta de dinți, aduse de acasă, cu care mergeam la spălător, iar doamna ne arăta cum trebuie efectuat „periajul dentar” (ce sintagmă complicată pentru mintea mea de copil!), apoi îmi vin în minte planșele pe care le folosea pentru ca noi să reținem poezia despre Ana care avea ac, ață și un învățător arici („Ana are ac și ață./Un arici o tot învață/Cum să coase cu arnici/Un cearșaf pentru pitici”) și ora în care am reușit să scriem prima propoziție în caiet: „Ana are mere”. A fost o învățătoare cu har și asta s-a văzut în toți elevii care i-au trecut prin mână și nu au fost puțini. Dincolo de ceea ce m-ar fi învățat orice învățător, doamna mea mi-a deschis apetitul pentru lectură, m-a implicat (pe mine și pe colegii mei) în prima activitate de voluntariat (îmi amintesc cum treceam cu emoții puntea mișcătoare de peste Someș să ajungem la o femeie nevoiașă – tanti Gaia – și să-i oferim sprijin), m-a dus în prima tabără (la Sibiu, țin minte ca și cum ar fi fost ieri) și, nu e puțin lucru, doamna mea m-a făcut, involuntar, să-mi doresc să lucrez într-o școală. Privesc la fotografia de la finalul clasei a IV-a, în care mă strânge atât de tare în brațe că ochelarii mei stau câș și eu zâmbesc, bucuroasă că doamna Ioana e doar cu mine în fața fotografului.
***
Pe învățătoarea mea o chema Cosmin. Nu era doamna Cosmin, ci „tovarășa Cosmin”, dar nu pentru că ar fi avut ceva din spectrul ideologic al vremilor impregnat în structura ei de învățătoare. Pur și simplu așa era cutuma de la care abaterile, probabil, păreau prea periculoase. Și eu îmi aduc aminte, vag, prima zi de școală. Uniformele noi, florile, fundițele din cordeluțele colegelor. Noi, duși de părinți și de bunici la deschiderea festivă, așezați în careu, în curtea mică a școlii din centrul Clujului, tot într-o „clădire veche” a ei, aflată la câteva sute de metri distanță de „școala mare” unde învățau gimnaziștii. Treceam printr-un gang și printr-o curte intermediară, cu straturi cu flori, în spatele cărora se aflau intrări în locuințe private, pentru ca apoi să ajungem în curtea școlii. Mergeam spre curte și ne întorceam înapoi pe rânduri, câte doi, cuminți, ținându-ne de mână. Din gang, urcam scări de curte interioară, până la etajul I, unde se aflau cele câteva săli de clase. A noastră avea intrarea direct de pe un coridor tip balcon, cu balustradă, de pe care se mai intra într-o altă sală de clasă și la toaletă.
Era, întreaga școală, un spațiu ușor fabulos, în care senzația de mister plutea cumva în aer, alături de nevoia de a descoperi, pas cu pas, lumea. Iar această descoperire a lumii începea în fiecare zi în sala de clasă, în orele ținute de tovarășa Cosmin, continua în pauze, cu prieteniile, rivalitățile, poate chiar iubirile înfiripate în zilele acelea, în pauze, apoi după ore, în grupurile noastre de colegi.
Tovarășa Cosmin se apropia de anii de pensie. Nu mai era o învățătoare tânără ca vârstă, dar era o învățătoare care iubise toată viața și iubea și în acei ani copiii. Poate nu am înțeles foarte bine chiar în acei ani, mici cum eram, dar faptul că mergeam la școală cu relaxare, fără stres, puși adesea pe șotii specifice vârstei, este o dovadă. Faptul că pe nesimțite am ajuns să scriem. Faptul că nici nu ne-am dat seama cum am ajuns să citim cu veioza aprinsă pe sub pătură, noaptea. Faptul că pe nesimțite am ajuns să socotim, să cunoaștem capitalele lumii sau repere din istoria țării.
Privesc o fotografie de la final de ciclu primar. Suntem toți, clasa noastră, în jurul ei. În uniforme, cu privirile deja mai sigure, mai încrezătoare, ca un grup unit. Unii așezați pe jos, alții în picioare. Ne despărțim de o etapă, prima care ne rămâne în memorie ca una semnificativă. Nu simțim, încă, nostalgia, dar simțim aceeași senzație de siguranță alături de dânsa. Privind înspre viitor.
Pensionarea ei, care a venit poate chiar după generația mea, nu a ținut-o nici pe dânsa departe de copii. Ani la rând, apoi, mergeam să o vizităm. Mai ales la colindat, de Crăciun. Sau, mai bine zis, de Moș Gerilă, cum era în acele vremuri. Ne primea în apartamentul său de pe o stradă frumoasă, de lângă parcul central al orașului, cu zâmbet larg și cu emoția reîntâlnirii, cu felii de cozonac sau cu prăjiturele. Stăteam pe scaune, pe fotolii sau pe spătarele canapelei, învăluiți de atmosfera bradului împodobit, cântam, râdeam, plecam. Ne reîntorceam la udat, de Paște, câțiva băieți. Noi încă aveam de privit spre viitor, departe.
Departe, spre un viitor care a devenit, între timp, prezent. Un prezent în care, într-un fel sau altul, am preluat și am dus mai departe un destin, care fusese și al doamnei Ioana, și al tovarășei Cosmin. Destinul învățătoarei, al învățătorului care trăiește în mare măsură dând mai departe, dăruind ceea ce a acumulat, ceea ce știe el.
Este ziua învățătorului, 5 iunie. Poate că dincolo de ziua liberă și de mesajele publice pe care le citim despre profesori și învățători, ar merita să ne oprim, o clipă, cu gândurile noastre spre fotografia în care se află învățătorul fiecăruia dintre noi. Pentru că dincolo de sentimentalisme și de limbaj de lemn, ceea ce suntem astăzi fiecare dintre noi conține o părticică de suflet, de emoție și de cunoaștere pe care ea sau el, doamna, domnul, tovarășa sau tovarășul, ne-a dăruit-o. La mulți ani fiecăruia dintre ei!
Dacă aveți o sugestie de articol, temă pe care să o abordăm sau o observație legată de acest material, vă rugăm să ne scrieți pe adresa redactie@scoala9.ro.
