„Vă e frică uneori să mergeți pe holuri?” Întrebare pentru elevi, într-un proiect de prevenire a violenței

„Se râde de băieții care plâng. De exemplu, noi am avut un caz, un băiat de la noi, mama lui a murit și deseori când erau subiecte despre mama, el plângea și băieții râdeau că plânge și nu îi înțelegeau situația. Mai mult interveneau fetele și le spuneau la băieți să se oprească”, a povestit o elevă în cadrul proiectului ACTIV (acționează împotriva violenței). 

Proiectul l-a inițiat acum doi ani ONG-ul Terre des hommes și s-a desfășurat, între timp, în 5 școli din Republica Moldova și în 15 din România - în județele Dolj, Olt, Gorj, Bacău și București.  

200 de elevi între 11 și 15 ani au participat la activități de conștientizare ținute voluntar de profesorii lor și, printre altele, au decorat pereții școlilor cu mesaje anti-violență. Astfel, cuvintele și întrebările lor precum „Ce anume ne face speciali” au ajuns la mulți alți colegi.

Unul dintre exercițiile la care au luat parte elevii se numește „Poșta prieteniei”. Într-o căsuță puteau să lase pictograme triste, iar din alta să ia unele vesele, să-și lase practic în urmă apăsările. 

„Nu toată lumea pornește de la aceeași linie de start”

Ana Vlădescu, coordonatoarea ACTIV, a prezentat la o conferință de presă un alt exercițiu care a avut impact pozitiv asupra elevilor.

„Te face să-ți dai seama că nu toată lumea pornește de la aceeași linie de start”, a explicat aceasta.  

Elevilor li se propune să intre în pielea unor personaje. De pildă: un băiat dintr-o comunitate tradițională de romi, băiatul cel mare dintr-o familie numeroasă fără posibilități, fata de la oraș dintr-un cartier bogat. 

Se așază toți în același punct, iar dacă sunt de acord cu diverse afirmații citite de profesor, fac un pas în față. Dacă nu, rămân pe loc. 

Printre afirmațiile respective se numără următoarele: „Pot să mă întorc acasă în siguranță noaptea”, „Am acces la educație de calitate până la nivel universitar”, „Știu să citesc și să scriu”, „Dacă doresc, pot să călătoresc neîngrădit”, „Dacă doresc, pot să mă căsătoresc sau să nu mă căsătoresc”. 

La sfârșitul exercițiului, unii participanți sunt mult mai în față decât alții, a explicat Ana Vlădescu. „În momentul în care te uiți în spate, e ca o lovitură de empatie. Au rămas în spate sau au ajuns în față bazat pe lucruri pe care nu au cum să le controleze: dacă există sau nu bani în casă, faptul că ești băiat sau fată, dacă ai mulți frați sau nu”, a mai spus coordonatoarea proiectului.  

Mai mulți elevi din Dolj au realizat desene însoțite de mesaje pentru prevenirea violenței în școli 

Aceasta a mai amintit că „e foarte ușor să avem violență împotriva cuiva, dacă nu îi înțelegem situația”. 

„Mi-am dat seama că trebuie să implic părinții”

Când i-a întrebat pe elevii de la o școală din Gorj dacă sunt forme de violență în instituția unde învață, cei mai mulți au negat. Apoi, le-a pus întrebări concrete, mai ales fetelor: „Există sexism?”, „Vă e frică uneori să mergeți pe holuri?”. În cele din urmă, fetele au răspuns că „da”. 

„Violența nu este doar fizică”, a mai amintit coordonatoarea proiectului. „Se poate manifesta în multe alte moduri: verbal, mental și este continuu perpetuată în medii în care nu se intervine”.

Ca să pună în practică exercițiile în școli, organizația a format peste 200 de profesori. 

Iar cadrele didactice au organizat în școli comitete ale copiilor, pentru ca elevii să și discute despre ce-au aflat în urma exercițiilor de prevenție a violențelor. 

„A fost primul proiect pe care l-am desfășurat cu elevii mari (de gimnaziu, n.r.). La început a fost greu, pentru că ei au fost sceptici în ce privește activitățile, să mai vină o oră în plus la școală. Dar după primele activități, ei m-au întrebat când mai facem”, a povestit Gina Negulescu, învățătoare la Școala Nr. 2 din Ferentari, București, despre cum a decurs lucrul cu elevii. 

La rândul ei, Elena Costache, profesoară la Școala Nr. 153, de asemenea în București, a spus ce idei i-au venit după ce a colaborat în acest proiect: 

„Mi-am dat seama că trebuie să implic părinții. În fiecare zi am invitat un părinte să stea în spatele clasei. În primele zile, copiii au fost cuminți, pentru că nu erau obișnuiți cu genul acesta de asistență în spate. După aceea, s-au obișnuit și au început să se comporte normal și părinții au întâmpinat aceleași probleme pe care le întâmpinam eu la clasă”. Astfel, unii părinți au înțeles că ar fi mai bine pentru toată lumea ca ei să fie mai atenți la nevoile și problemele copiilor lor, a încheiat Elena Costache.