[Vara mea] Mțimi pedru mere

„Andria donma mțimi pedru mere”, scrie Enghin cu creta pe o margine de tablă improvizată, apoi desenează o inimioară. Nesigur dacă ar fi trebuit să înceapă de la stânga sau de la dreapta, dacă a scris sau nu toate literele, băiatul de clasa a III-a vrea să spună: „Doamna Andreea, mulțumim pentru mere”.

Cu pete de la soare pe față și pantalonii suflecați pe gambă, Enghin este unul dintre cei aproximativ 400 de copii horahai, adică romi musulmani, vorbitori de turcă, din comuna Castelu, județul Constanța. Stă pe „fundătură” – cea mai ocolită uliță din toată mahalaua Garoafelor, zona în care locuiește mare parte din comunitate. Pe tablă îi mulțumește Andreei Vasiliu, femeia care îi strânge pe horahai aproape săptămânal sub umbrarul din curtea școlii, le aduce carioci, hârtie creponată, baloane și palete și încearcă, alături de Cadrie Osman – asistentul comunitar care anulează bariera de limbă –, să le dezvolte minime abilități de coordonare și cooperare prin joc, dar și cunoștințe de limba română.

Vasiliu are 38 de ani și este voluntar Reality Check – un ONG care îi aduce împreună pe cei care au nevoie de ajutor cu cei care îl pot oferi. Spre exemplu, în Castelu încearcă să transforme, cu ajutorul Primăriei, o casă în centru comunitar – adică un loc cu baie publică, spațiu pentru învățat și făcut teme, loc de joacă și depozit pentru haine curate.

Aproape de câmp, unii horahai trăiesc în adăposturi improvizate cu prosoape în geam, garduri de sârmă care lucesc în soare și ligheane cu apă opacă, alții au case neterminate din chirpici, cu flori de mușețel invadat de buruieni în fața porții. Cei care pleacă la muncă în străinătate își construiesc vile din BCA cu termopan, balcon și garduri înalte. Unii cresc trandafiri în curte. Pe același drum de pământ calcă și femei cu aur în urechi, și copile cu tălpi tăbăcite de mers desculț, în rochii de gală pătate de viața în mahala.

Privite din exterior, verile horahailor nu par cu nimic diferite de zilele-n în care ar trebui să meargă școală. Aproximativ 35 de copii din comunitate sunt înscriși la școala din sat, însă numărul fluctuează mereu. Mulți nu apucă clasa a V-a, mai ales fetele. Unii băieți rămân repetenți de câte trei-patru ori, apoi renunță sau pleacă împreună cu părinții în străinătate. Promise pentru căsătorie de la 9-10 ani, fetele sunt mai mereu ținute acasă de părinți. Mulți nu înțeleg aproape deloc românește, așa că stau și se uită în gol, pentru că la școală nu sunt voluntari sau asistenți vorbitori de turcă. În timpul anului, Cadrie mai trece pe la ore și le traduce câte ceva. Atunci li se măresc ochii și cască gura. Atunci înțeleg. De șase ani, de când e Cadrie asistent comunitar, „ehe, s-au înmulțit horahaii în școală”, spune ea.

Când pe strada principală din Castelu apare Fiatul alb al lui Vasiliu, oamenii din sat știu deja că va fi mișcare la Școala Gimnazială nr. 1. Copii se adună de dimineață afară, în jurul ei, sub umbrar, apoi continuă activitățile în clasele din grădiniță, clădire aflată tot în curtea școlii.

Când încearcă să deseneze împreună un șotron, ei numără cu pauze între cifre, „1, 3, 7, 9”. Deși unii sunt deja în clasa a III-a, nu toți știu să numere. Privesc mult în jos atunci când nu știu ce să zică și pocnesc din degete a neputință. În soare, genele lor lungi par prăfuite la capete. „Chinuie-te un pic, așa îți dezvolți creierul”, îi încurajează Vasiliu.

Cel mai mult le place competiția de sărit cu sacii. Deși nu e chiar o competiție, pentru că nu primesc premii, îi învață un pic de disciplină și câteva reguli simple: „Așteptăm unii după alții, spunem te rog și mulțumesc”, le explică. Pentru coordonare, pun jaloane și le ocolesc cu mingea. Ultima oară s-au gândit să transforme un jalon în cupă pentru învingători, ca la fotbal. Când aruncă mingi cu arici spre o țintă de darts, Vasiliu îi roagă să citească numărul ochit. Fiecare mișcare e o încercare de minimă alfabetizare. Cu parașuta, un instrument colorat folosit în jocuri de grup, horahaii învață cum să-și coordoneze mișcările și repetă câteva expresii noi – în principiu culori și direcții: „pe roșu”, „la stânga”, „sus”, „cu toții spre albastru”, „acum doar tu”. Când se face prea cald, intră în grădiniță. Acolo aranjează băncile în cerc și trec la scris și desenat. Învață cum se ține o cariocă în mână, cum pot construi meduze din carton și hârtie creponată, repetă culorile.

Spre final, Vasiliu îi întreabă ce vor să mai facă; așa ajung să deseneze. Mai întâi îi roagă să deseneze ce își doresc cel mai mult, „în ideea de a le descoperi cumva dorințele”: pe hârtie apar case, uneori mașini. Apoi, ce își doresc să se facă când vor fi mari. Curg desenele cu jandarmi și polițiști, pentru că tind să se ia unii după alții. Doar Denis, un puști c-un smoc de păr blond în frunte, spune că vrea să se facă golan. Și-atunci Vasiliu își amintește de ce se află aici: să nu-i lase să se facă golani.

Fotografii de Andreea Vasiliu