9 recomandări de carte de la Școala cea mai 9

Texte de: Ilinca-Maria Babeș, Teodora Mateescu, Silvia Bușcan, Filip Niță, Mara Surugiu, Mădălina Mihai, Sara-Yael Ionescu, Vasilica Andreea Chingălată și Maria Ghica.

Editoare: Raluca Cristea

Colaj foto: Cristina Apostolache

Elevii de la Școala cea mai 9, proiectul de mentorat în jurnalism al publicației Școala9, vin cu 9 recomandări de carte. Despre copilărie și pierdere, iubiri toxice, comunism sau… pisici, citite pe canapea, în metrou, la țară, pe șezlong în vacanță, în pauza de masă sau cu geamul deschis și cu vedere la deal. Școala cea mai 9 vă urează lectură plăcută!

„Miezul inimii”, semnată de Ioana Nicolaie, e cartea care m-a făcut să mă gândesc la copilărie și la moartea bunicului meu. 

de Ilinca-Maria Babeș 

Mi-a făcut-o cadou chiar autoarea, de ziua mea. I-a atașat și un mesaj: „La mulți ani, dragă Ilinca-Maria Babeș! 18 este cel mai frumos, aripile sunt întregi. Să rămână întregi mereu!”. Mi-a luat doar două zile să o citesc, pentru că am vrut să trec prin fiecare pagină cu grijă, fără să pierd detalii importante. 

În carte, Ioana Nicolaie a pus 25 de texte scurte care se simt ca niște ferestre spre fragmente din copilărie, momente de iubire, pierdere, introspecție, dar și revelații ale autoarei despre cine suntem și ce rămâne cu adevărat important în viață. După fiecare poveste am simțit nevoia să respir și să mă gândesc la propriul „miez” al inimii.

Pe canapea, într-o liniște totală. Eram doar eu și povestea copilăriei, adolescenței și tinereții scriitoarei Ioana Nicolaie. Am intrat în universul ei până m-a făcut să uit și de locul în care mă aflam. Cred că m-a impresionat pentru că m-a făcut să mă gândesc la experiențele mele și la cum relațiile ne formează identitatea, cum pierderea sau trauma pot transforma felul în care iubim și ne raportăm la ceilalți. 

M-am gândit, de pildă, la copilărie și la moartea bunicului meu. Mi-am adus aminte de golul pe care l-am simțit atunci, dar și de momentele în care m-am apropiat mai mult de familie și am învățat să prețuiesc fiecare clipă.

După ce am închis cartea, la final, am stat câteva minute în liniște, gândindu-mă la personajele și momentele care m-au emoționat, apoi am scris în notițele telefonului câteva citate care m-au impresionat. „Uneori inima știe mai multe decât mintea” e doar unul dintre ele.

Werther este un artist visător, care îi scrie prietenului său Wilhelm despre ce simte.

de Teodora Mateescu

Într-o perioadă de refugiu la țară, Werther o cunoaște pe Lotte, o tânără carismatică, inteligentă și devotată familiei. Deși află că ea este deja logodită cu Albert, un bărbat rațional și calm, Werther se îndrăgostește iremediabil. 

Dragostea lui devine obsesivă și autodistructivă, iar incapacitatea de a-și reprima sentimentele îl conduce treptat spre izolare, melancolie și acțiuni necugetate.

Am citit această carte cu o urmă de reticență, dar a ajuns să-și lase o amprentă profundă în mintea mea.

Este o carte înspăimântătoare aș putea spune, însă nu în sensul obișnuit. Idealizarea exagerată a lui Werther la adresa Lottei este portretizarea perfectă a unei iubiri toxice. Werther ajunge să fie atât de orbit de imaginea preconcepută pe care o are despre Lotte, încât nu o mai percepe ca pe o ființă umană, ci mai mult ca pe o muză, o întruchipare a perfecțiunii.

Cartea ar fi versiunea epistolară a unei povești de dragoste a lui Goethe însuși, iubire ce nu a putut fi împlinită. Roman de literatură clasică de acum mai bine de 250 de ani, cartea a reușit să impresioneze o adolescentă de 16 ani care trăiește în lumea întâlnirilor pe dating apps. Asta o însemna literatură „fără de moarte”.

În anul 1895, tatăl lordului Alfred Douglas câștigă un proces împotriva iubitului fiului său, Oscar Wilde, și îl trimite la închisoare timp de 2 ani. Lui Wilde îi este interzis să scrie proză, poezii sau piese de teatru, dar are voie să redacteze scrisori. Astfel, pe parcursul a trei luni, lucrează la una dintre cele mai sfâșietoare lucrări ale sale — o scrisoare către „Bosie”: „De profundis”.

de Silvia Bușcan 

Cartea asta am savurat-o pe un șezlong din Grecia, vara trecută. Am început-o și mi-am dat seama rapid că e genul de carte care necesită o anumită atmosferă, ploioasă și întunecată, total opusă față de soarele care mă bătea timp de zece ore pe zi și nisipul fierbinte de sub picioarele mele. Totuși, cartea m-a absorbit atât de tare, încât peisajul din jurul meu a devenit absolut irelevant pe măsură ce avansam în lectură.

Textul are mai puțin de 150 de pagini, așa că nu a fost o misiune prea grea să-l termin în aceeași zi. La final, eram și o tentă mai bronzată. În timp ce mă pregăteam pentru masa de seară, nu mă puteam opri din a-mi reaminti citatele lui Oscar Wilde – melodioase și modeste în aparență, dar bogate și profunde odată ce te opreai asupra lor.

Nu sunt multe cărți pe care le-am adnotat la viața mea, însă pasaje din această scrisoare sunt subliniate (cu creionul, evident) din două în două pagini. Printre citatele care au rămas cu mine: „Cel mai meschin motiv, cea mai josnică poftă, cea mai banală pasiune deveneau pentru tine legi pe care trebuiau să se întemeieze întotdeauna viețile altora și pentru care, dacă era necesar, ei puteau fi sacrificați fără nici un scrupul”. Cred că el surprinde perfect esențialul relației dintre Wilde și lordul Douglas, în care primul oferea, iar cel de-al doilea știa doar să primească. Wilde afirmă în nenumărate rânduri că Douglas a ajuns să-i controleze viața, chiar să o distrugă, întorcându-l împotriva propriilor prieteni, care dezaprobau comportamentele de copil răsfățat ale lordului. 

Deși lucrarea a fost scrisă în secolul al XIX-lea, cunosc cel puțin trei persoane din zilele noastre care au un „Douglas” drept partener. Poate că o scrisoare de genul acesta le-ar face să realizeze că merită mai mult.

După ce am terminat cartea, m-am întrebat cum se face că cele mai inteligente persoane ajung împreună cu oameni ca Douglas. Din exterior poate că toată lumea ar fi înclinată să spună că nu ar accepta astfel de comportamente, însă prin cartea asta cred că am înțeles puțin mai bine sintagma „iubirea e oarbă”. Oricât de rațională ar fi o persoană, atunci când iubește nu mai ține cont de ce e sănătos. 

O carte de vreo 200 de pagini, pe care am terminat-o în două după-amiezi răcoroase de august, după ce am găsit-o la biblioteca din cartier (da, sunt printre acei rari adolescenți, mulțumesc!). „Mă găsești când vrei” e printre lecturile acelea care produc mici seisme în ritmul monoton al vieții. 

de Filip Niță

La finalul verii trecute, mă aflam într-un impas. Lecturile obligatorii de la liceu nu mai rezonează demult cu realitățile vieții adolescentine, oricât am vrea să credem că anumite opere sunt nemuritoare. Așa că eram în căutarea unor proze care să trateze subiecte în care să mă regăsesc. Așa am dat peste acest roman al Laviniei Braniște la biblioteca din cartier. 

Nu am un loc al meu pentru citit, dar pot să mă gândesc cum ar arăta locul ideal. Sigur ar fi departe de zgomotul orașului și de vremea gri-șobolan. Îmi place să citesc în locuri liniștite, dar mai citesc și în metrou sau în alte locuri în care sunt blocat. M-am surprins citind în picioare, la casa de bilete din gară. Și am terminat-o după doar două zile, în camera mea, cu geamul larg deschis.

„Mă găsești când vrei” începe ca o poveste de dragoste la prima vedere, dar se transformă, în scurt timp, într-o relație toxică. Maria îl întâlnește pe Victor într-un aeroport și ajunge să se mute cu el, să renunțe la job, să își construiască toată viața în jurul acestui personaj despre care, în realitate, nu știe nimic. Când iluzia se epuizează, însă, naratoarea constată că totul în jurul ei este demult dispărut. 

Cu toții am avut parte de asemenea iluzii, fie ele amoroase sau de alt fel. Uneori faci ceea ce este greșit, doar pentru că nu știi mai bine de atât. Iar faptul că citești despre astfel de personaje, care trec prin situații similare, vine ca o consolare a modului în care ne trăim cu toții viețile. Te face să te simți mai puțin ciudat, știind că și tu ai avut cândva o astfel de dilemă, în care ai simțit că alegi răul cu bună știință. O situație despre care nu le povestești prietenilor decât mai târziu, când simți că ți-ai recăpătat stima de sine. Cam așa stă treaba și cu acest roman. Din perspectiva mea, „Mă găsești când vrei” îndeamnă mai mult la o regăsire a propriei persoane, pe care o pierdem atunci când încercăm să fim pe placul tuturor.

„Recunosc, mi-e un somn ca de pisică.” M-am simțit de multe ori așa astă-vară. Voiam doar să moțăi după-amiaza cu geamul întredeschis. Și atunci când nu puteam adormi, apelam la câte o povestire din antologia de proze scurte ce își ducea veacul la mine pe noptieră.

de Mara Surugiu

Cartea am primit-o cadou de la o prietenă, pentru simplul fapt că știe cât iubesc pisicile, dar s-a pliat perfect pe firea mea visătoare. Nu m-am apucat de ea imediat, dar aș spune că praful subtil acumulat a fost drojdia care a dospit-o și a desăvârșit-o în biblioteca mea. 

Cadrele literare aparent fără legătură sunt unite de motivul visului, ghidat de pisica somnoroasă, un pic critică și neafectată de pretențiile lumii exterioare.

Una dintre temele recurente este actul scrierii, puterea creatoare a artistului ce se supune la introspecție. Cititorul descoperă cuvintele care acoperă dureri, cuvintele care se pierd in spațiul dintre om și societate, cuvintele care dispar în negura timpului. Cuvântul este cameleon și armă supremă. 

Nu este tipul de lectura universală, dar cu siguranță aș spune că este tipul de lectură necesară pentru cei ce-și doresc să audă o poveste blândă, și mai ales pentru cei care vor să spună povești la rândul lor.

Nu eu am ales cartea „Roșu, roșu, catifea”, de Veronica D. Niculescu, ci ea m-a ales pe mine. Mi-a fost prezentată ca o carte adresată mai degrabă celor mai mari (adolescenți, tineri), deoarece ar conține niște secvențe mai dure (abuzuri de mai multe tipuri, avort).

de Mădălina Mihai 

Am luat cartea și pentru că la final știam că trebuie să scriu câteva gânduri despre ea pentru Festivalul Apolodor, care s-a ținut la Botoșani pentru prima dată în perioada 18 - 21 septembrie.

Mi s-a mai spus că toată cartea cuprinde povești din perioada comunistă. Titlul nu-mi sugera deloc asta, dar am înțeles de ce cartea se numește „Roșu, roșu, catifea”, când am ajuns la acest pasaj: „Pe trotuarul îngust, o fetiță în rochie verde, de vreo cinci, șase ani, fuge fluturând deasupra capului o cravată de pionier, cântând întruna: Roșu, roșu, catifea, /Ce se dă nu se mai ia!”. În felul acesta, toate amintirile din comunism care au fost prezentate în carte au prins brusc un alt sens. 

Autoarea a arătat neputința acelor ani în 15 capitole care sunt de fapt perspective diferite: frați și surori care se pierdeau fie la săniuș, fie erau trimiși la cozi infernale, părinți care se luptau cu dorințele copiilor de a avea mai mult, studente care nu aveau siguranța zilei de mâine din cauza bărbaților ce le abuzau, manipulau, din cauza furturilor din camere, femeile care nu erau în siguranță în locurile publice. Povești pe când România era Republică Socialistă, pe când se scria cu „â” doar la „România”, capitolele au la început câțiva ani trecuți, de la 1971 până în 1990. 

Mi s-a părut foarte interesant cum Niculescu a prezentat nelipsita coadă la care se stătea atunci: cu ajutorul unor pisici. Foarte scurt, pentru context, câțiva pui de pisici după ce „s-au născut într-o pungă de un leu”, au fost găsiți de cineva și astfel o perioadă au stat împreună. Pisicile sunt iar abandonate, una dintre ele ajunge la un stăpân grijuliu, iar cealaltă e lăsată pe străzi. 

De aici, povestea îl are în prim-plan pe cel din urmă pisoi care a fost nevoit să învețe să aibă singur grijă de el. „Tot cutreierând așa, deodată am descoperit Raiul. «Adevăratul Rai!», mi-am zis. Se numește Alimentara. (...) Treaba stă așa. Cînd vezi mai mult de zece oameni așteptînd în ciorchine la ușă, e cazul să aștepți și tu prin zonă.” 

Așa am înțeles ceva mai mult, mai departe, mai profund de acele cozi din comunism: la ce erau nevoiți oamenii să apeleze în acea perioadă. Și toate aceste jocuri, gesturi și griji în plus doar ca să te poți bucura, o dată la ceva timp, de cele mai banale lucruri.  

Eram acasă când am terminat-o și primul lucru a fost să sun persoana de la care o împrumutasem și să o întreb cât de repede ne putem întâlni pentru a împrumuta și volumul al doilea. Chiar dacă nu s-a terminat neapărat cu un „cliffhanger”, parcă devenisem dependentă de scrisul lui Larsson și mă încânta ideea că mai sunt cărți în serie. 

de Sara-Yael Ionescu

Deși îmi place să cred că nu am un gen anume de cărți preferat, trebuie să recunosc că mereu am avut un punct sensibil pentru romanele polițiste bine scrise. Am fost întotdeauna impresionată de autorii care reușesc să construiască un fir narativ complex, păstrând totuși credibilitatea și umanitatea personajelor și întâmplărilor. Poate din cauza asta, în urmă cu câteva luni când mă apropiam de sfârșitul anului școlar și constatasem că nu mai citisem ceva de prea multe săptămâni, îmi doream cu orice preț să găsesc un mister captivant care să-mi reînvie pasiunea pentru lectură.

Fiind o care apărută în 2004, iese din tiparul cărților pe care le citesc în general (contemporane, cam de după 2015 sau clasice) și m-a fascinat să descopăr prezentată cu atât de mult lux de amănunte realitatea secolului în care m-am născut, un secol despre care constat că știu chiar mai puține decât despre cele în care au trăit străbunicii mei. A avut un impact mare asupra mea această realizare, că percepția mea asupra timpului era împărțită prea hotărât între „acum” și „atunci”, iar perioada de tranziție a anilor 2000 nu avea o identitate clară.

Așa am ajuns, după recomandarea insistentă a tatălui meu, față în față cu romanul „Bărbați care urăsc femeile”, care, în ciuda faptului că are aproape 700 de pagini, a reușit să mă țină cu sufletul la gură până la final. Povestea jurnalistului Mikael Blomkvist, angajat de un om de afaceri să cerceteze dispariția nepoatei sale din urmă cu câteva decenii și a colaboratoarei sale, Lisbeth Salander, o hackeriță genială cu un trecut tumultos și impenetrabilă din punct de vedere emoțional, s-a dovedit a fi diferită de orice altceva mai citisem până atunci. O carte care pare, la început, că se vrea a fi un simplu „whodunnit” ajunge să fie, dacă ești dispus să citești printre rânduri, o analiză a societății anilor 2000 și a imperfecțiunilor unui sistem dominat de interese și putere.

Deși poate părea dezarmant la început, stilul detaliat în care Larsson alege să introducă cititorul în poveste și în modul de gândire al personajelor devine rapid unul dintre cele mai mari atuuri ale cărții. Am apreciat, spre exemplu, atenția cu care autorul, jurnalist la rândul său, surprinde munca jurnalistică: investigațiile sunt descrise realist, cu detalii care te fac să înțelegi logica din spatele procesului de documentare și descoperire a adevărului. La final, fiecare piesă de puzzle cade la locul ei într-o serie de dezvăluiri surprinzătoare, dar adevărata forță a cărții nu stă doar în misterul rezolvat. Ceea ce a rămas cu mine mult după ce am închis volumul sunt personajele: atât de bine conturate și atât de complexe încât m-au făcut să regândesc propria-mi percepție asupra valorilor care mă definesc. 

Am avut o activitate la școală în care a trebuit să ne alegem de pe o masă o carte cu tema „școala”. A trebuit să o citim, apoi să o prezentăm. Am luat cartea „Copiii de făină” de Anne Fine și chiar am avut noroc.

de Vasilica Andreea Chingălată

Am citit-o acasă, la biroul unde îmi fac mereu temele și, dacă am timp după teme, mai citesc. Am ales să o citesc acolo pentru că fereastra de la birou dă spre o priveliște frumoasă: copaci, flori și un deal numit Chetriș.

Cartea „Copiii de făină” de Anne Fine începe cu profesorul Cartwright, dirigintele clasei a X-a C, o clasă cu copii care nu învață.

Și eu sunt în clasa a XI-a C, iar când eram în a IX-a, profesorii erau mereu supărați pe o parte dintre noi pentru același motiv. M-am gândit la ce ni se spunea atunci. 

Cartea îl are ca personaj principal pe Simon Martin, care a tras biletul cu „copiii de făină” pentru Târgul de Știință. El este și personajul care se schimbă cel mai mult, devenind, pe parcurs, mai responsabil. Colegii lui nu erau de acord cu ideea de a avea grijă de un săculeț de făină, dar își dădeau silința, pentru că Simon Martin auzise o discuție între profesorul de științe și diriginte și, înțelegând greșit, le-a spus colegilor că va fi o explozie de făină în toată clasa.

Am terminat-o în pauza de masă de la școală. Are un final fericit și mi s-a părut amuzant că ideea dirigintelui cu o clasă plină de făină s-a îndeplinit. Cartea se termină cu Simon înțelegând tot efortul mamei sale. Mamele chiar sunt eroine! 

„Mi-a plăcut să am grijă de copila mea de făină, chiar dacă de multe ori mi s-a urât de ea și m-a călcat pe nervi… Dar mi-a părut bine să știu că și el (tatăl meu) mă ținea așa în brațe când eram mic. Poate chiar m-a iubit, în felul său.”

Cartea m-a învățat să-mi iert părinții pentru că nu au putut avea grijă de mine până la capăt. Mult timp am fost supărată, dar am crescut și am înțeles, cu ajutorul unor persoane sau chiar al acestei cărți, că și lor le-a fost greu, că m-au iubit și au făcut ce au crezut că e mai bine.

Mi-a plăcut cartea și o recomand, m-a făcut fericită și tristă în același timp, dar și recunoscătoare părinților mei de acum. 

Am cumpărat cartea pentru ca am văzut-o în librărie, când mă uitam după o carte a Laviniei Braniște, și auzisem de film. M-a pierdut puțin în prima parte, când devenise destul de grafică, dar sigur e o carte care nu cere iertare sau compasiune.

de Maria Ghica

În gimnaziu, am avut un coleg care s-a mutat la școala noastră de la una din Ferentari pentru a avea parte de un colectiv mai competitiv. 

În schimb, Adi din „Soldații. Poveste din Ferentari” caută emanciparea în cartierul Ferentari, în forma unui doctorat despre manele. Relația lui romantică deschisă cu Alberto, recent ieșit de la pușcărie, îi pune în evidență viciile, în loc să le ascundă printre lipsurile mai evidente ale acestuia din urmă. Romanul dezvăluie sensibilitățile fiecăruia, fără să încerce să justifice toate acțiunile folosind traumele personajelor. 

Singurul care iese net pe minus din toată povestea asta e Alberto, care trece de la șmecher de bar la persoană fără adăpost într-un interval scurt de timp, care nu lasă loc de împotrivire. El nu are abilitățile interpersonale necesare pentru a lăsa în urmă o relație care s-a terminat fără să culmineze în furie, ceea ce îl determină să se agațe în continuare de o fericire aparentă, care ar șterge problemele din trecut. 

Alberto pierde ultima resursă pe care o are: familia, una foarte întâlnită printre oamenii cu statut socio-economic scăzut, aflat în contrast cu Adi care are prieteni, familie, bursă, diverse joburi. Dacă ar fi să generalizăm, cartea este despre un „white savior complex” și impactul negativ al acestuia.