Limite este un spectacol care pune în centrul dezbaterii despre educație nevoia de dialog și ascultare. În piesă, fiecare profesor, inspector, elev sau părinte (construiți în urma interviurilor) uniți în jurul unui caz real, are dreptatea lui. O profesoară în pragul pensionării vrea să pedepsească un copil violent și să apere o elevă neajutorată. Matheo e un copil dificil, cu un tată care contribuie cu bani la modernizarea școlii. Directoarea face orice pentru un gazon frumos și performanță la olimpiade. Profa2 crede că cine greșește trebuie să plătească. Profa 3 se adaptează de dragul vremurilor și experimentează. Profa4 crede că intuiția maternă e cheia pentru a înțelege copiii. Proful de sport se simte neînsemnat pentru că predă o disciplină neimportantă. Ce soluții ai când fiecare vorbește pe propria limbă și nu ascultă? se întreabă dramaturgul Mihaela Michailov. Una dintre cele mai importante este dialogul deschis:
Autoritatea vine din respectul față de celălalt și din ascultare autentică. Suntem cu toții în aceeași barcă.
Limite se joacă la Centrul de Teatru Educațional Replika, un spațiu care este axat pe proiecte cu relevanță socială (violență în școli, părinți plecați în străinătate, adolescență, familie, religie, rolul tatălui în societatea contemporană, etc.) și care folosește arta pentru a da replică problemelor comunității. Arta comunitară are forța de a da voce categoriilor marginalizate care se confruntă cu probleme insuficient explorate. Din perspectiva Mihaelei Michailov și a echipei ei, orice om se naște artist și fiecare suntem pedagogi în continuă formare. De patru ani, Centrul de Teatru Educațional Replika reprezintă categoriile sociale vulnerabile pornind de la ideea că prezentarea simplă a problemelor cu care se confruntă comunitățile sub forma de spectacole de teatru, urmată de dezbateri, poate duce la găsirea de noi soluții.
Școala9: După spectacolul Amintiri din epoca de școală, a urmat la Replika Limite. Cum ați ajuns la un spectacol despre viața interioară a școlii?
Mihaela Michailov: Amintiri... e un spectacol despre generația 30+, cu toate traumele, anxietățile și încercările de a transgresa niște limite pe care le simțeam foarte acute. Vorbește mult despre frică, despre nevoia de a-ți crea nișa ta de libertate. După ce am lucrat la spectacolul acesta ne-am gândit cum ar fi să continuăm demersul nostru. Ne-am dat seama că poate ar fi interesant să vorbim despre perspectiva profesorilor și am început să ne documentăm, să facem interviuri destul de multe cu profesoare, inspectori, mame.
Ș9: Cum se întâmplă interviurile, cât sunt de deschiși oamenii școlii la un demers de teatru documentar?
M.M.: Au fost foarte deschiși, în special profesoarele. Le-am spus că e foarte important pentru noi să ducem mai departe și perspectiva lor, felul în care se simt în școală, problemele cu care se confruntă. Am făcut interviuri timp de mai multe luni și au ieșit la iveală pregnant anumite tendințe dominante. Aproape toate au vorbit despre presiunea pe care simt ele că o pun părinții. Că le e foarte teamă de felul în care gestionează o situație pentru că apare această permanentă chestionare din partea părinților. Sigur, sunt enorm de multe cazuri în care ne-au spus că se simt foarte îngrădiți, că trebuie să dea mereu explicații că li se pune permanent în discuție competența. Privatizarea pe bucăți a școlii și comparația permanentă între sistemul privat care pare ideal și cel public despre care ni se spune permanent că e pe butuci. A apărut în discuții și condiția de inferiorizare pe care o simt din felul în care sunt respectate.
A apărut și problema pe care o resimțeam și eu: dominația materiilor principale și totala desconsiderare a materiilor celorlalte și ierarhizarea profesorilor în funcție de materiile care contează. Am încercat să surprindem și lucrul acesta. Și foarte multele încrengături și compromisuri, încercarea de a mulțumi pe toată lumea cu un preț pe care te întrebi dacă merită să îl plătești sau nu.
Nu am vrut să tragem concluzii și să arătăm unde e vina și cine sunt responsabilii. Cred că e un sistem de co-responsabilizare care face lucrurile să fie foarte greu de decantat, pentru că nu poți să plasezi vina exact într-o parte.
Nu poți să le ceri performanță când plătești mizerabil, ai închis școli, ai decapitat o întreagă infrastructură educațională, segregarea pe licee de top și liceele de care toată lumea fuge și pe care nimeni nu dă doi bani. Putem să vorbim despre inegalități și niște discrepanțe care se acutizează între școlile de top și celelalte care se confruntă cu probleme din ce în ce mai mari.
Educația nu trebuie privită ca un bloc în sine care nu e dependent de celelalte influențe. Educație înseamnă sistem economic, politici sociale. NU poți să analizezi sistemul educațional dacă nu îl vezi la intersecția tuturor acestor încrengături. Sistemul e prins între multiple inegalități și ele sunt în creștere.
Noi la Replika lucrăm de patru ani în școli de cartier în care există o segregare foarte puternică; apare permanent în discuție dacă „n-ar fi mai bine să lucrezi la clasele A?”.
Ș9: Ai simțit că oamenii pe care i-ai intervievat aveau nevoie să fie ascultați?
M.M.: Era o nevoie foarte mare de a-și spune păsurile. Se dă foarte mult în profesori. Nevoia de a-ți expune propria perspectivă devine foarte puternică. Profesoarele vorbesc despre birocrație și cum au ajuns să petreacă mai mult timp completând acte decât predând, despre faptul că sunt confruntați cu presiunea părinților, că nu își mai găsesc locul. Vine dintr-o piramidă a blamărilor continue. Ei sunt ținta nemulțumirilor. Sunt analizați prin excluziune, extrăgând profesorii și construind în jurul lor bule de vină.
Asta încercăm să arătăm și în spectacol. Pornim de la un caz real, de la o profesoară care ne-a trimis un mail și ne-a spus povestea ei, cum a fost umilită și agresată. Ni s-a părut interesant să pornim de la un eveniment și apoi să extindem de la situația profesorului prins între părinte, copil, directoare, propriile ei așteptări, faptul că e o profesoară care se apropie de pensie și se chestionează din ce în ce mai mult, către o arie mai largă de întrebări.
Ș9: Cum au fost interviurile cu părinții, ceilalți destinatari ai vinei?
M.M.: Ce e problematic e că fiecare încearcă să plaseze vina. Ei vorbesc despre incompetență, dezinteres. Puțini pun accentul pe nevoia de a lega toate brațele și să le faci să aparțină corpului comun. Fiecare încearcă să supraviețuiască cum poate și cât poate. Dacă ai o situație financiară mai bună, vei încerca să îți duci copilul într-un loc mai protejat. Problemele sigur că sunt mult mai mari. Părinții privesc totul la nivel de rezolvare individuală. În ăștia 30 de ani degradarea s-a produs treptat, inegalitățile s-au accentuat, școlile de top concentrate în anumite zone, sistemul educațional rural care e slab, privatizările prin after-school, supra-aglomerarea școlilor care primesc mai multe fonduri pentru că au mai mulți copii. Toată lumea încearcă să vadă individual cum poate să navigheze prin nebunie.
Ș9: Cum e procesul de scriere după luni de imersiune în laboratorul intim al școlii?
M.M.: Pentru noi e super important să ne dăm timp pentru procesul de documentare. După ce facem interviurile ne gândim cum vrem să le explorăm teatral. Care sunt perspectivele pe care vrem să le accentuăm. Plecând de la cazul real, am decis să prindem toate aceste perspective desprinse din documentare. Conceptul textului și spectacolului vin din lucrul la interviuri și felul în care le găsim o cheie comună de reprezentare.
La început ne-am gândit să fie mai mulți actori, dar ne-am dat seama că e mai incitant să ai un singur corp care să se ramifice. A fost ideea lui Radu (n.a. Radu Apostol, regizor) să avem o singură actriță care să interpreteze tot, inclusiv dialoguri. Alex Bălă, un muzician extraordinar, a lucrat foarte mult cu Mihaela Rădescu. Așa a venit ideea de a distorsiona pentru a vedea cum vocea și corpul ei integrează o multitudine de voci.
Pentru Mihaela e un tur de forță, dincolo de toate reprezentările pe care le naște e și toată transformarea prin care trece corpul ei care îți arată cum lumea devine din ce în ce mai pătată. E un spectacol greu.
Ș9: Cum e pentru profesorii intervievați să se vadă pe scenă?
M.M.: Reacțiile au fost foarte bune. S-au regăsit, era și normal pentru că sunt poveștile lor. Ne-au spus că văzând-o pe Mihaela Rădescu au avut un timp mai mare de reflecție și li s-a părut important că ajung să fie spuse aceste lucruri. Au spus că a fost o ușurare să vadă discuția despre birocrație.
Ce am încercat să explorăm a fost viața interioară a școlii, intimitatea de construcție la fața locului a educației.
Lucrurile astea nu apar, vedem știri cu profe sau copii violenți, profi care iau mită, dar lucrurile interne nu răzbat. Asta am încercat, dincolo de cazul care seamănă cu o știre cu care te-ai putea întâlni, dar mergând în adâncimea lui să poți să te întrebi de ce și cum se întâmplă lucrurile acestea.
Ș9: Care este rolul teatrului în acest proces de ușurare a unor categorii sociale care se simt nereprezentate și neascultate?
M.M.: Eu și Radu lucrăm de 12 ani împreună. Explorăm realități sociale pe care le decodăm într-o cheie teatrală, dar a fost întotdeauna important să adâncim realități și să plonjăm în ele, nu să ne îndepărtăm de ele. De-asta facem teatru. Ca să chestionăm, nu doar ca să arătăm.
Ș9: Ce poate să nască pedagogia teatrului din discuția care se întâmplă după spectacol?
M.M.: Pentru noi e foarte important să vedem cum se discută ce punem în scenă. Vorbim despre metodologia noastră și îmbrăcăm actul teatral și într-o explorare pedagogică. Să te poată ajuta să chestionezi mai bine mecanismele care duc la realitate. Subiectele care țin de educație au fost întotdeauna în centrul misiunii noastre- copii care au părinții plecați în străinătate, violență în școală etc.
Ș9: Ce înseamnă artist pedagog?
M.M.: E artistul care lucrează într-o zonă de artă implicată social și artistul care își construiește o metodologie de lucru, în afara spectacolelor. Artistul care este dispus să părăsească spațiile teatrale safe și angajează publicul într-un proces de cunoaștere reciprocă. E artistul care ajunge uneori să investească mai multă energie și creativitate în lucrul cu diferite comunități decât în propriile lui trip-uri artistice.
Ș9: Cum construiți o relație cu publicul tânăr?
M.M.: Încercăm să fim prezenți în școli. Mergem de obicei la școli care nu sunt centrale, unde copiii nu au acces la foarte multe activități. Am creat programul Cartea ca Joc în care alegem romane importante pentru copii și adolescenți, facem dramatizări și facem lecturi împreună cu elevii. Citim împreună, discutăm și la final punem în scenă un spectacol lectură. Încercăm să ducem teme și subiecte importante în școală prin cărțile pe care le alegem: discriminare, sărăcie, inegalități, copii care se simt altfel decât colegii lor. Încercăm să accelerăm un proces empatic și de solidarizare.
Nu ne dorim niciodată și nu plecăm la drum cu ideea că ei vor fi mâine artiști. Misiunea pedagogică a teatrului ține de ideea de a încerca să-i apropiem de niște valori, să explorăm teritorii. Miza nu e să găsim talente și copiii cei mai cei. Lucrăm cu toată lumea, nu facem selecție. Inventăm personaje noi dacă e nevoie, ca să nu excludem pe nimeni.
