„Când am aruncat toca, am simțit că mă descompun în careu”. Interviu-terapie cu colegii de clasă, la final de liceu

Una dintre cele mai stranii imagini pe care le poate vedea un licean sunt întâlnirile foștilor absolvenți, care se întorc la intervale mai mici sau mai mari de ani să-și revadă profesorii, școala și colegii. Femei la 45 de ani pe tocuri foarte înalte și cu părul tras la perie, în rochii cu fuste cloș, brațe de care se agață genți grele. Bărbați cu început de chelie, în costume scumpe și cu serviete țepene, cu mâinile în buzunare. 

Țin minte acum doi ani când veneam într-o dimineață la liceu cu prietenii mei și am trecut pe lângă un astfel de grup de adulți întorși la reuniunea de 30 de ani. Am râs fiindcă ni s-a părut că s-au încruntat la noi, de parcă n-am fi avut ce să căutăm acolo, deși noi aproape primeam absență la sport, fiindcă eram în întârziere. Deci eram mai îndreptățiți decât ei să fim acolo. 

Cred că motivul pentru care adolescenții au tendința de a reduce totul la stadiul de penibil este din pricina unui soi de mecanism de autoapărare. Dacă etichetezi ceva ca fiind jenant înainte ca oricine altcineva s-o facă, deții controlul și te asiguri că nu ești vulnerabil. În egală măsură, „detectorul” acesta de penibil tulbură calitatea experienței și te face să înțelegi că au existat momente pe care nu le-ai trăit la intensitate reală. Acum, spre exemplu, regret că am râs de doamnele și domnii din fața liceului. 

Știu că într-un viitor îndepărtat și eu mă voi uita bizar la copiii care trec pe lângă mine spre școală. Voi fi invidioasă că ei trăiesc perioada de care eu mă voi mai putea agăța doar prin amintiri, obiceiuri și oameni plecați în locuri cine știe cât de îndepărtate.  

Anual, tot mai mulți tineri aleg să-și urmeze studiile universitare în străinătate. Potrivit UNESCO, la acest moment în jur de 40.000 de români studiază în afara țării. Olanda a devenit în ultimii ani destinația preferată, după ce Marea Britanie a ieșit din Uniunea Europeană, urmată de Germania, Franța și țările nordice. Alegerile lor sunt de natură pragmatică: universități mai bune în clasamentele internaționale, oportunități de angajare mai generoase, o logică a CV-ului care funcționează altfel în Vest. În spatele deciziei de a părăsi țara se ascund, printre altele, și sentimente de vinovăție, teamă și disconfort. 

Cred că o amintire foarte vie, de la începutul fiecărui an școlar, este cea cu oficialitățile de pe scenă. Oameni politici din primării sau consilii județene, care strecoară subtil în discursul lor o încurajare aparent inofensivă, care încearcă să-i convingă pe elevi să se întoarcă în țara sau județele din care provin, având drept pretext economia și societatea în continuă dezvoltare. Ce nu înțeleg ei e că indiferent dacă ulterior acești copii se vor întoarce sau nu, este un privilegiu pentru țară să-i știm acolo. 

Colegii mei se află undeva în această ecuație. În clasa mea au fost 29 de elevi, dintre care zece au fost admiși încă din timpul anului la facultăți din Olanda, Spania, Franța și Elveția. În rest, 17 dintre noi plecăm la București, un coleg se duce la Medicină în Brașov, iar altcineva a ales Academia Navală din Constanța. Unii nici nu știau ce domeniu vor urma atunci când au decis să plece din țară. Alții s-au hotărât pe parcurs, după ce au văzut că un prieten a fost admis, un fost absolvent i-a convins că merită sau după ce au participat la un târg de universități. 

Ce contează cu adevărat este că abia acum am conștientizat cât de mult ne-a ajutat liceul și câte versiuni ale noastre au văzut pereții acestei școli. Ultima versiune, cea de „copil mare” sau de „adult tânăr”, va fi definitorie pentru cum ne vom prezenta la început în facultate. În ultimele zile ne-am dat seama că suntem împăcați cu noi de acum și că abia așteptăm să vedem cum vom fi noi din viitor.

Le-am adresat câteva întrebări colegilor mei referitoare la cum i-a schimbat liceul și ce așteptări au de la facultate. Am întâlnit o mulțime de adulți care mi-au spus că pentru ei liceul nu a reprezentat o perioadă importantă din vieților lor, că sunt puține momentele de care își amintesc cu drag. Noi, din fericire, nu ne încadrăm în această categorie. Suntem privilegiați. 

„Am crezut că mai am timp să iau o decizie”

- E un moment din ultimii patru ani pe care știi sigur că nu-l vei uita — nu neapărat unul important, poate unul banal. Care e?

Lidia: Prima zi de școală, când domnul diriginte ne-a filmat și ne-a întrebat pe fiecare ce credem că vom ajunge. Am zis că urăsc matematica și că vreau să mă mut la filologie, iar după am luat primul meu trei la mate. Acum, după aproape patru ani, vreau să dau la Facultatea de Matematică. Este lucrul meu preferat. Atât de tare m-a schimbat liceul.” (Lidia) 

- Când ai realizat prima oară că liceul ăsta se termină de-adevăratelea? A fost un moment anume sau a venit treptat?

Anastasia: La mine acasă, în apartamentul în care stau de 12 ani. Cărțile pe care am ales să le păstrez în camera mea sunt toate colecționate de-a lungul liceului, primite cadou, furate de la prieteni, împrumutate de la bibliotecă fără să le returnez... Toate sunt din perioada asta. Urmează să mă mut din apartamentul ăsta și am început să strâng lucrurile de prin casă. M-am uitat din nou peste ele și mi-am dat seama cât de tare m-au format în anii ăștia. Din calupul ăsta mare de cărți, mereu existau două-trei care stăteau la mine pe noptieră. Când le văd, îmi aduc aminte de anumite perioade ale vieții mele din liceu asociind coperta cu evenimentul. Fie pentru că le-am citit, fie pentru că erau pe noptieră înainte să mă culc. M-a făcut să plâng.

- Ai luat decizia să dai la facultatea asta sau ea te-a luat pe tine? / Când ai știut că nu dai în România?

Bianca: Ea m-a luat pe mine. Mi-am dorit să dau în armată, dar până la urmă voi da la Politehnică. Am  susținut și preadmiterea la Politehnică cu gândul că oricum voi intra la Academie și am fost foarte relaxată, știind că este mai mult un plan de rezervă. Când am văzut că am picat la o grilă distanță pentru Automatică m-am frustrat, dar știam că urmează probele pentru armată. După ce am picat și proba fizică la Academie, tot ce voiam era să îmi revin, pentru că nu mă puteam ține pe picioare. Părinții mei m-au susținut. Nu m-am necăjit pentru că am simțit că totul va fi ok. Voi da admiterea în vară la Politehnică și sunt optimistă. N-a fost să fie și ceva mai bun mă așteaptă. Scopul meu final este în continuare să lucrez în cercetare aerospațială, dar nu va fi pe cale militară. 

Lidia: Eu n-am știut niciodată la ce facultate vreau să dau. Încă din clasele mici îi auzeam pe colegii mei cum spuneau că vor să se facă medici, avocați, ingineri... Mie nu-mi plăcea nimic. O singură dată mi-am dorit să fiu învățătoare, până când mi-a zis învățătoarea mea că se câștigă foarte prost și că ea își permite să profeseze doar datorită veniturilor soțului ei. De atunci am renunțat la idee. Când am ajuns la liceu, am crezut că mai am timp să iau o decizie, dar nici la începutul clasei a XII-a nu știam. Am zis să dau cu turma. La Politehnică. Cu o lună înainte de preadmitere mi-am dat seama că eu nu vreau să fac informatică toată viața mea. Am stat și m-am gândit bine la ce-mi place mie. Matematică să fie.

- Ce lași în urmă când pleci - și mă refer mai puțin la lucruri, mai mult la o versiune a ta care a existat doar aici?

Alexandra: Iubesc să fac oamenii să râdă, să fac glume și mi-e frică să nu las partea asta din mine aici. Va exista, automat, bariera limbii. Chiar dacă vorbesc engleză de mică, știu că la început o să-mi fie greu să fiu eu în altă limbă, dar asta vreau să fac. Până la urmă, mereu mi-am dorit să studiez în Olanda și Ingineria Aerospațială este un subiect care m-a pasionat dintotdeauna. E un compromis care merită făcut.

- Există ceva ce ai vrea să-ți fi spus cineva la începutul liceului și nimeni nu ți-a spus?

Teodora: Mi-ar fi plăcut să-mi fi spus cineva să nu mă limitez. La un moment dat, în timpul liceului, parcă m-am plafonat. Mi s-a spus să particip la activitățile extrașcolare pe care le oferă liceul și regret că n-am făcut-o.

Finalul clasei a XII-a, „ca o despărțire de un bunic”

- Dacă ar fi să descrii relația cu orașul ăsta sau cu școala asta ca și cum ar fi o persoană — cum e despărțirea?

Anastasia: E ca o despărțire de un bunic la care ai stat când aveai patru ani vara trei luni. Și pentru că erai mic, nu simțeai că trei luni sunt trei luni, ci simțeai că e o veșnicie. Iar în momentul în care ai plecat la finalul verii și te-ai dus la grădiniță pentru prima dată, ți-a fost foarte frică și ai plâns tot timpul că voiai înapoi la mamaie. Despărțirea te-a făcut confuz și trist.

- Crezi că o să rămâneți în contact — grupul, prietenii apropiați? Sau e o formă de consolare în care nu crezi cu totul?

Teodora: Cred că o să rămânem în contact, pentru că am avut o prietenie strânsă, care cumva ne-a făcut să depindem unii de alții. Nu la modul că nu putem să trăim fără prietenii noștri, dar am vorbit în fiecare zi, ne-am cunoscut, am împărțit păreri și ne înțelegem foarte, foarte bine unii pe alții. Ar fi și păcat să nu rămânem apropiați. Normal că nu va fi la fel, vom fi prea concentrați pe noul nostru stil de viață și nu vom avea timp să dezbatem banalități sau altele. O să devină prietenii din alea de adulți, dar n-o să uităm unii de alții.

- Există ceva din România pe care îl iei cu tine fără să vrei — un reflex, o frică, un mod de a gândi? 

Daria: Am văzut un Tiktok care zicea că noi suntem un mozaic format din toate persoanele pe care le întâlnim, ceea ce mi se pare foarte frumos. Cred că se aplică și aici. Suntem un mozaic al tuturor mentalităților, persoanelor și obiceiurilor care ne-au format aici, în România. Chiar dacă sunt și lucruri negative, tot fac parte din noi. Cred că voi rămâne mereu cu ideea de abundență la mâncare la cinele festive, spre exemplu. Sau să îți vizitezi toate rudele de sărbători.

Anastasia: Vina faptului că am plecat să studiez în străinătate și vina faptului că mă gândesc ca după facultate să rămân în străinătate.

Ultima întâlnire, ultima lansare… 

Eu, Antonia: Sunt puține licee în România care reușesc să facă performanță la nivel academic, să-i ajute pe elevi să-și găsească pasiunile prin intermediul activităților extrașcolare, să-i mobilizeze pe profesori să coordoneze toate aceste întâlniri, dar în același timp să mențină o atmosferă plăcută și deschisă. Faptul că noi am reușit să ne găsim unii pe alții și să ne descoperim împreună nu este decât o consecință firească a mediului care ne-a format. 

Despărțirea a fost dureroasă și nu mă refer doar la absolvire. Mă refer la ultima lansare a revistei școlii pentru care am lucrat trei ani, ultima întâlnire de la cenaclul pe care l-am coordonat patru, ultimele ore cu profesorii, ziua precedentă absolvirii, în care decoram clasa și plângeam în același timp... 

Când am aruncat toca am simțit că mă descompun în întregul careu, dar ce țin minte este că am aruncat-o cu putere spre văzduh. Am aruncat-o cu încrederea că urmează ceva mai bun, că sunt norocoasă pentru ce am trăit. Am aruncat-o gândindu-mă la toți cei pe care îi iubesc. Și nu m-am descompus, nici n-aveam cum. Îmbrățișările de după au fost prea strânse ca să mă lase.