Am creat Tabăra de reviste ca să le arătăm liceenilor implicați în publicații școlare sau independente cum lucrezi o planificare editorială, care sunt pașii unei documentări, la ce trebuie să te gândești când scrii un articol, de ce e nevoie de editare constructivă și – mai ales – că numai mergând pe teren și vorbind cu alți oameni poți scrie articole relevante.
În fiecare marți, în iulie și august, redacția ni s-a umplut de peste 20 de liceeni între 15 și 18 ani, din București dar și din Buzău, Breaza, Câmpina sau chiar Sibiu, care își luau notițe, ne complimentau cafeaua și intrau cu entuziasm în orice provocare le dădeam. Au scris amintiri cu mâncare din copilărie, au aflat povești unii despre alții, au fost pe teren să facă interviuri și fotografii, și-au desenat unii altora fricile și au înțeles mai bine ce înseamnă să fii jurnalist.
Ce au învățat liceenii
Show don’t tell.
E fain să te deschizi, să devii vulnerabil.
Învățarea nu trebuie să fie foarte formală.
Să mă bazez foarte mult pe adevăr – ca jurnalist trebuie să ai fapte, dovezi.
Dacă mergi pe teren poți să afli multe chestii foarte mișto.
Trebuie să fii obiectiv în jurnalism.
Am descoperit un mod de a critica fără să-l faci pe celălalt să se simtă vinovat că a greșit.
Am învățat că doar ieșind din zona de confort poți obține ceea ce vrei de la oameni. Spre exemplu, primul meu interviu luat a fost la telefon și deși am avut emoții, au fost constructive. Am învățat să mă bazez mereu pe adevăr și că fiecare detaliu, de la un sunet sau culoarea unui tricou, poate face diferența. Am cunoscut oameni noi, cu idei extraordinare și o poftă imensă de a se face auziți. (Anamaria Mihăescu, revista Aripi din Liceul Teoretic „Aurel Vlaicu”, Breaza)
Am plecat din tabără cu o grămadă de informații noi și, mai mult decât atât, cu prieteni. Cred foarte tare în rolul întâlnirilor, în momentul în care acestea au loc și în efectul lor. Ceva în mine e mai bun după tabăra asta. (Maria Rotărescu, revista În agora din Colegiul Național ,,B.P. Hasdeu”, Buzău)
Am învățat să nu îmi mai fie frică de scris (articole, în special, dar nu numai) și să am încredere în faptul că atunci când știu ce mesaj vreau să transmit, pot să o fac. (Diana Ducu, revista Exercițiul 18, Sibiu)
Legat de scrierea efectivă a unei reviste, am aflat că poți fi mult mai creativ decât mi-aș fi închipuit. Ca o lecție în plus, am descoperit că se poate face treabă ca lumea într-un mediu mai puțin formal. (Maria Teodora Bercea, revista Vlăstarul din Colegiul Național „Spiru Haret”, București)
Poți discuta cu oameni care au interese similare mult mai deschis decât îmi imaginam (Vlad Furdui, revista Mens Sana in Corpore Sano, Colegiul Național „Nicolae Grigorescu”, Câmpina)
Am învățat să gândesc altfel munca pe teren și să mă uit de mai multe ori peste ce am scris. (Cătălina Perju, Versus Magazine, București)
Am învățat că e nevoie de organizare pentru a face o redacție să funcționeze corect. (Andreea Sandu, revista Hronica, Colegiul Național „Gheorghe Șincai”, București)
Ce a învățat echipa Școala9
Îmi place să spun că am devenit jurnalist pentru că mă uitam la desene animate cu Sandy Bell, care călătorea în jurul lumii într-o rulotă și scria reportaje pentru ziarul ei local. Dar adevărul e că am devenit jurnalist pentru că în liceu am cunoscut jurnaliști adevărați, români și străini, care au venit la școala mea și ne-au învățat ce înseamnă meseria asta, care mi se părea misterioasă și inaccesibilă din orășelul meu de la malul mării. M-am bucurat enorm să văd la liceenii din Tabăra de reviste aceeași curiozitate față de jurnalism. Credeam că azi, cu atât de multe opțiuni și informații la îndemână, jurnalismul e mai puțin atrăgător pentru un adolescent. M-am înșelat. Și mă bucur că a fost așa. Îmi vor lipsi vizitele lor din fiecare marți, când redacția se umplea de râsul și întrebările lor. (Georgiana Ilie)
Le-am vorbit liceenilor din tabără într-o zi de vară când eram copleșită de documentarea la articolul „Frica era aici și înainte”. Lucram la o poveste despre cum se simt adolescenții în România post-Caracal și a fost un test pentru mine să le explic de ce am ales acest subiect, ce încerc să fac și cum se vede bucătăria textului din perspectiva reporterului. Mulțumită lor s-a creat un cadru de încredere și vulnerabilitate în care am expus fiecare povești personale despre momente în care nu ne-am simțit în siguranță, în care am pus la îndoială teama de necunoscuți și starea de frică mult indusă de media în acea perioadă și mai ales un cadru în care ne-am ascultat, ne-am văzut și ne-am simțit. Au făcut-o extrem de firesc și de prezenți cu toate simțurile, fără vreo clipă în care să le fugă ochii în telefon. Cei cu care se vor întâlni, în viețile lor profesionale sau personale, vor fi norocoși să fie ascultați și văzuți de acești potențiali reporteri cu extra simțuri de curiozitate, înțelegere, blândețe și entuziasm. Un pui de reporter va fi mereu în ei, indiferent ce drum vor alege. (Ana Maria Ciobanu)
La unul dintre atelierele pe care le-am ținut în tabără, o liceană mi-a spus că s-a simțit ca la terapie, că a simțit că a fost ascultată și înțeleasă de ceilalți. Au numit sala în care eram un safe space și au pus pe masă o mulțime de idei. M-am bucurat să le văd entuziasmul care creștea treptat odată cu ideile lor și cu unghiurile din care descopereau că puteau să scrie. Îmi place să cred că cea mai importantă lecție pe care au luat-o cu ei de la masa în jurul căreia s-au adunat atâta timp e cât de important e de fapt să-i ascultăm pe ceilalți. Pe lângă pasiunea pentru scris și curiozitatea naturală pe care o aveau, am văzut în ei și o capacitate extraordinară de a-i vedea pe ceilalți, de a-i valida și a încerca să-i înțeleagă. Indiferent de ce vor face în viitor, dacă vor alege să meargă în continuare pe acest drum sau dacă vor face ceva cu totul diferit, cred că abilitatea asta o să-i ajute să înțeleagă ceva mai bine lumea în care trăim. Mie mi-au confirmat încă o dată cât de frumoasă e vulnerabilitatea în ceilalți. (Elena Văduva)
După câte trei ore în fața liceenilor de la tabără plecam cu energia pe minus, dar cu entuziasmul la ceruri – pentru că ne bombardau cu zeci de idei și de perspective, pentru că au energie de-mi dădeau senzația în unele momente că ar putea muta munții. M-am bucurat să-i văd ascultându-se unii pe ceilalți și găsind valoare în feedbackul primit de la colegi, să văd că trec peste emoțiile de a-și citi materialele în fața celorlalți și cum traversează momentele de nesiguranță și înțeleg importanța publicului în ceea ce scrii. Și am învățat de la ei că răbdarea – o calitate care-mi lipsește în cele mai multe momente – poate face minuni în lucrul cu oamenii. Știu că eu am ajuns să fac jurnalism după un curs de două săptămâni făcut în clasa a zecea. Atunci mi-a intrat în cap că meseria asta mi s-ar potrivi. Nu e musai să fie așa și în cazul lor, dar sper că am reușit să-i facem să descopere măcar o mică parte din potențialul enorm pe care îl au. (Nicoleta Coșoreanu)
Ultima zi de tabără a fost despre cum împachetăm vizual poveștile scrise. Adolescenții mi-au pus întrebări despre rolul unui art director, dar și despre ce cred eu când mă uit prin revistele lor. Și altele. Cel mai tare mi-a plăcut totuși că, atunci când s-au prezentat, mi-au zis pe rând cu ce au rămas ei din tabără. Pun mai jos unele dintre răspunsurile lor și unele dintre lucrurile pe care nu știu cât am apucat să le subliniez atunci. Dar să rămână pentru posteritate:
Ei: E fain să te deschizi, să devii vulnerabil.
Eu: Nevoia de a (ne) spune povești e mai importantă decât frica.
Ei: Am descoperit un mod de a critica fără să-l faci pe celălalt să se simtă vinovat că a greșit.
Eu: Nu face din munca asta un job de „Da” sau „Nu”. Toată lumea are viziune și idei. Ești aici să le faci să înflorească. Dacă timpul permite, fă în așa fel încât să nu tai din rădăcini. Vorbiți între voi despre ce faceți și lămuriți-vă distrându-vă.
Ei: Pot să vorbesc la persoana II-a singular cu persoane mai mari ca mine fără să simt prost.
Eu: Când ești în impas, vorbește cu echipa/redacția ta. Și ai încredere în ea. Și apoi poate cu un profesor care vă place. Sau cu profesorul care ajută cu revista. Propuneți lucruri noi dacă simțiți că fac parte din voi.
Ei: Dacă mergi pe teren poți să descoperi multe chestii foarte mișto.
Eu: Voi toți reușiți prin ceea ce credeți că este nepriceperea și stângăcia voastră și munca voastră ceva mult mai mare. Ceva ce peste ani vi se va părea și va fi și mai mare. O căutare care se va lămuri treptat. (Oana Barbonie)
Am pornit tabăra cu gândul la revista școlărească plină de poezii și compuneri care se făcea în liceul meu acum 20 de ani. Dar la workshopuri am descoperit liceeni care voiau să scrie despre internet, încălzirea globală sau statutul femeii în România, dezbateri despre ce fac părinții greșit pe Social Media (am extras de acolo și o serie de sfaturi), tineri cu pasiuni fascinante despre care eu n-aș fi avut unde să vorbesc la vârsta lor. La ultimul workshop am desenat fricile unei alte Marii, de 15 ani, care nu voia să-mi vorbească la a II-a singular și care-mi amintea mult de mine. Dincolo de noțiunile despre presă și jurnalism pe care am încercat să le transmitem, cred că și noi, și ei am învățat din tabăra asta că nu suntem așa de diferiți, chiar dacă ne despart 10 sau 20 de ani. (Maria Bercea)
