La iarba verde

E liniște. Suntem departe de oraș și de șosea. Sergiu se întinde direct pe iarba deasă, verde, iar  16 copii între 8 și 15 ani îl urmează. Nu au la ei telefoane mobile, iar lumina lanternelor e filtrată prin bandă izolatoare, așa că stelele se văd bine pe cerul de un negru clar. Copiii învață cum să identifice constelațiile.

Ne aflăm într-o tabără pe care Cristina și Sergiu Dudan, o profesoară și un preot din Lisa – un sat cu mai puțin de 1.000 de locuitori de lângă Făgăraș – au organizat-o la Polovragi ca o continuare a activităților prin care și-au propus să le deschidă elevilor calea spre știință. Peste ani, unii dintre ei ar putea deveni biologi, chimiști, fizicieni sau chiar astronomi.

Mai devreme, după ce s-a lăsat întunericul și frigul, Sergiu, un bărbat de 36 de ani cu ochi căprui și barbișon, a montat în curtea pensiunii din Polovragi un telescop și i-a potrivit lentilele ca să fixeze luna. De fiecare dată când bate vântul se produc turbulențe, iar imaginea se mișcă. Copiii, îmbrăcați cu pantaloni lungi și cu glugile pe cap, formează o coadă și se apropie unul câte unul să se uite prin lunetă. Pentru că ei sunt cei mai conștiincioși copii de la activitățile organizate de soții Dudan, tabara a venit ca un premiu. „Părinte”, spune Rareș, un elev de clasa a II-a, uitându-se la telescop, „ăsta e ca un sniper de stele!” Copiii râd. Sergiu le face jocul, după care începe să le explice: „Ce vedeți voi acolo, ăia-s munți. Uite, fiule, acolo sunt trei cratere, fiecare are denumire. Sunt canioane, văi, mări. La noi în țară există vreun crater?”. „Lacul Sf. Ana”, răspunde prompt un alt băiat, David. „Dar în România găsești oriunde cratere, și pe autostradă!”, se aude o altă voce de copil.

Sergiu scoate o hartă micuță folosită pentru determinarea pozițiilor corpurilor cerești și începe să explice modul de folosire și cum ne ghidăm în funcție de dată, oră, puncte cardinale și Steaua Polară. Schimbă și reglează din nou lentilele, pentru că de data aceasta ne uităm la planete: Venus, Jupiter, Saturn. Cât potrivește Sergiu telescopul, câțiva băieți încep o discuție în contradictoriu despre reclamele pe care le afișează Instagram, în funcție de profil, dacă ești fată sau băiat. Niciunul dintre ei nu are telefonul la el ca să-și probeze argumentele pentru că au trebuit să le dea coordonatorilor încă de la urcarea în microbuz. Cristina a decis cu părinții să procedeze astfel pentru ca tinerii să nu se refugieze în tehnologie, ci să se se bucure de natură și să socializeze.

Cristina (33 de ani) are părul scurt, roșcat și ochii verzi. Este specialist în biologie, ecologie și protecția mediului și predă la Colegiul Național „Radu Negru” din Făgăraș. A venit în Lisa în urmă cu opt ani, pe când Sergiu a fost hirotonit preot. Li s-a propus să părăsească Sibiul pentru un sătuc aflat la 90 km distanță și au acceptat, chiar dacă la început nu știau nici măcar unde se află pe hartă. Și-au luat gemenii de 3 ani și au pornit la drum. În cei opt ani la catedră, Cristina a înțeles că sistemul de învățământ nu facilitează învățarea practică de care au nevoie elevii. Pentru a ieși cu ei din incinta școlii este nevoie de aprobări de la direcțiune, de o bună colaborare cu ceilalți profesori și de timp. 50 de minute nu sunt suficiente ca să se deplaseze cu elevii în afara școlii, să facă studiul și să se întoarcă, iar să aducă specialiști la clasă a mai încercat, dar nu depinde numai de ea. „Timp de cinci ani am împrumutat materiale didactice de la diferite școli care s-au închis. Le luam pe semnătură și le căram în fiecare zi cu mașina la școală. Am refuzat să fac o biologie teoretică”, spune Cristina. Apoi a descoperit Fondul Științescu, un program al Fundației Comunitare care vine în sprijinul elevilor interesați de știință, și a conceput proiectul Iarba verde de acasă pentru copiii din apropierea Lisei. Cu finanțarea primită a cumpărat materialele necesare și a început să țină cursuri de biologie și chimie în propria sufragerie. Când copiii erau prea mulți ca să mai încapă în casă, luau proiectorul și se mutau cu toții în pronaosul bisericii din sat.

„Sergiu a devenit parte din aceste proiecte din nevoie”, spune Cristina amuzată. „Inițial am crezut că mă voi descurca singură cu Iarba verde, dar când am văzut cât de mare a fost cererea – 50 de copii – a fost nevoit să mă ajute. Și ca să mă ajute a fost nevoit să învețe. Așa s-a apucat să învețe botanică, păsări, familii, specii... Și a prins gustul.” Ulterior, Sergiu a preluat oficial Iarba verde, iar Cristina a mai înființat un proiect, Cercul de Biologie „Karios”. Cu timpul, activitățile au devenit tot mai complexe și au depășit granițele propuse inițial: de la experimentele chimice făcute în casă cu alimente au ajuns la studiul liliecilor, cercetarea poluării în Făgăraș pe baza lichenilor, excursii la muzee, tabere în care au stat cu cortul, au pictat senzorial și au desenat constelații pe umbrele.

Cele două proiecte au obținut locuri fruntașe la cea mai recentă evaluare realizată de Fondul Științescu, dar Cristina spune că munca le e îngreunată de lipsa specialiștilor. „Georgiana Crețu, expert în lilieci, și Anca Marian, profesor de astronomie la Lotul Național, sunt două persoane care își rup din timpul lor ca să ne ajute, întotdeauna voluntar – dar în rest, colaborăm foarte greu cu alți specialiști.” Izolarea se resimte și în rândul copiilor. În Lisa sunt puțini și răspândiți; mulți dintre ei nu ies din sat, nu au unde să meargă. Nici măcar aceia care locuiesc în Făgăraș nu au multe opțiuni de petrecere a timpului liber, povestește Cristina, de aceea încearcă să le ofere un cadru în care să se simtă bine, să poată colabora și să se joace învățând.

„Copii”, întreabă Sergiu, „cum spunem dacă am văzut ceva luminos pe cer, dar nu știm dacă este stea sau planetă?” „Corp ceresc!” „Părinte, dar cum aflăm dacă este stea sau planetă?”, întreabă alt copil. „Dacă ne uităm cu atenție vom vedea stelele deplasându-se toate odată, ca și cum ai muta o hârtie cu un scris pe ea. Precum niște diapozitive. În schimb planetele, fiind mai aproape de noi, au altă mișcare și nu țin ritmul cu stelele.”

Pentru Sergiu și Cristina, astronomia a devenit interesantă în urmă cu doi ani, când au participat la un curs de astrobiologie, o disciplină care studiază viața din spațiul cosmic. Lui Sergiu i-a plăcut foarte mult și a zis „ce-ar fi să facem și noi?”. Deși nu știau prea multă fizică, s-au apucat să citească, să învețe, iar Anca Marian a venit să îi ajute. Așa au început.

Relația lui Sergiu cu copiii nu a fost influențată de faptul că e preot. „Cred că e mai fain să faci așa biologie, istorie, astronomie... să te cunoască în alte feluri”, spune el. „În primul rând, își sparg concepția aia că «vai, părintele, să îi vorbim nu știu cum». Prefer să mă apropii de ei în mod natural.” Așa se face că în Muzeul de Istorie a Județului Vâlcea, o clădire albă, înaltă, cu grilaje de fier și tunuri de-o parte și de alta a intrării, unde grupul a poposit în drumul spre Polovragi, Sergiu mergea înaintea copiilor și îi purta din cameră în cameră, dându-le explicații. Le vorbea despre epoci și preistorie, despre așezările omenești întotdeauna în apropierea apei și a ocnelor de sare, despre dictat și imperii. În prezent, Sergiu studiază Istorie la Universitatea din Sibiu. I se pare fain că e din nou la facultate și că are colegi de 19-20 de ani. După ce termină studiile își dorește să devină arheolog, dar i-ar plăcea să fie și profesor. S-a apucat de a doua facultate și dintr-o nevoie financiară, iar Cristina l-a încurajat, mai ales că lucrează bine cu copiii și este pasionat de istorie. „Eh, nu pot să spun că am așa multă experiență cu copiii. Eu sunt mai mult cu bătrânii”, glumește Sergiu. „Nu știu dacă aș avea tactul Cristinei de profesor, dar aș încerca totuși să intru în învățământ. În orice caz, orice aș face, tot preoția rămâne de bază. Preoția e vocația mea.”

În muzeu, Sergiu le arată copiilor mărturiile arheologice din epoca paleolitică și le răspunde cu zâmbetul pe buze la toate întrebările. Pentru el, istoria și biologia nu se contrazic cu religia, ci, din contră, vede o completare între aceste discipline. „Orice descoperire îmi aduce ceva nou despre ce a mai făcut Dumnezeu. Știința făcută pe bune și cu cap te ajută să descoperi cât de fain e Doamne-Doamne. Când te uiți într-o celulă și vezi cum este alcătuită, când te uiți pe cer și vezi cum sunt toate organizate... Fain tare! Natura și Dumnezeu nu se împotrivesc, pentru că Dumnezeu a creat natura și lucrează împreună!”

Sergiu le vorbește copiilor relaxat despre religie, fără sobrietate sau cuvinte greu de înțeles, ca și cum ar povesti cu niște prieteni. La Mănăstirea Hurezi, copiii, printre care și gemenii lor de clasa a VI-a, au admirat desenele, arhitectura și au ascultat explicațiile. Cu fiecare cuvânt de-al lui Sergiu, picturile de pe pereții mănăstirii prindeau viață, totul se lega într-o poveste. „De ce a ajuns tâlharul în rai?”, „Ce înseamnă mâna care ține o balanță?”, „Acolo sunt Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril?”, „Ce este viermele poftelor?” Întrebările copiilor veneau una după alta, iar Sergiu le răspundea cu calm, fără să îi grăbească. „Tâlharul a făcut o grămadă de chestii care sunt condamnate în desenele astea pe care le vedeți voi aici (în iad). Dar pentru că și-a deschis inima față de Dumnezeu, a fost iertat. Dumnezeu este și bun și iertător, asta trebuie să țineți voi minte.” Recunoaște că uneori și pe el îl surprinde că cei mici chiar vor să asculte și pun atâtea întrebări despre religie, și se bucură când îi vede așa interesați, mai ales că el încearcă să nu pună presiune pe ei.

Pentru soții Dudan, activitățile pe care le fac sunt modalitatea prin care încearcă să îi încurajeze pe copii să își găsească vocațiile și totodată să le ofere un sentiment de apartenență și coeziune. De-a lungul timpului li s-a sugerat să pună taxă de participare, dar au refuzat să țină cursurile altfel decât gratuit, chiar dacă uneori contribuie cu bani din propriul buzunar. Copiilor le place să vină la activități, iar asta, alături de satisfacția sufletească și perspectiva creștină de a face bine, îi motivează pe Cristina și Sergiu să continue. „E un virus, spune Cristina râzând. Știi că îl ai, uneori te duce la epuizare, dar nu te poți lăsa. Zici: «gata, la anul nu mai depun. E ultimul an». Apoi intră e-mailul de la Fundație, vine Sergiu și spune «Hai, Cristina? Ce facem? Mai depunem?» Și iată-ne încă o dată cum o luăm de la capăt.”