Richard Louv a continuat să dezvolte tema în cadrul următoarelor cărți pe care le-a publicat, punând totodată bazele unei mișcări internaționale care vizează (re)conectarea familiilor și a copiilor la natură. Întrebarea cheie pe care autorul o explorează prin cărțile, articolele și aparițiile sale publice este următoarea: „Cum ar putea arăta viețile noastre și ale copiilor noștri dacă zilele și nopțile ne-ar fi la fel de imersate în natură precum sunt în tehnologie?”.
Câteva dintre cauzele identificate de Richard Louv, care au dus la deconectarea ultimelor generații de natură ar fi:
- tehnologizarea constantă și proliferarea mediilor electronice de comunicare;
- planificarea urbană de slabă calitate, care nu ia în considerare importanța și necesitatea spațiilor verzi;
- designul locuințelor, al locurilor de muncă și al școlilor, care adeseori omite să încorporeze elemente naturale;
- cultura fricii și creșterea accentuată a nevoii de siguranță în lumea contemporană;
- posibilitățile reduse ale unor familii de a ajunge în mijlocul naturii;
- devalorizarea culturală a naturii și faptul că timpul petrecut în natură sau joaca imaginativă nu mai sunt considerate atât de importante în dezvoltarea copiilor;
- viziunea apocaliptică asupra naturii, văzută mai degrabă ca problemă, nu ca soluție.
Deficitul de natură a generat o serie de efecte negative în rândul adulților și al copiilor, printre care se numără: capacitatea redusă de concentrare; stil de viață sedentar; obezitate; stres și creșterea procentului de afecțiuni psihice; diverse disfuncții senzoriale și o slabă utilizare a simțurilor naturale; un grad scăzut de alfabetizare ecologică și conștientizare a problemelor de mediu; desconsiderarea importanței jocului liber și nestructurat. Aceste efecte au fost abordate pe larg de Richard Louv, în scrierile sale, dar și în cadrul a numeroase studii științifice.
Într-un mediu care devine din ce în ce mai digitalizat și tehnologizat, atât acasă, cât și la școală sau la muncă, Richard Louv consideră că oamenii ajung să își blocheze pur și simplu simțurile sau potențialul acestora. Nu cumva aceasta ar fi chiar definiția a ceea ce înseamnă să fii „mai puțin viu” (less alive), se întreabă el? Și dacă ar fi așa, oare ce părinte și-ar dori ca ai lui copii să fie devitalizați sau ce ființă umană ar vrea să se simtă vlăguită și lipsită de viață?
Louv ne atrage atenția asupra unui lucru interesant legat de simțurile noastre umane: acela că în accepțiunea oamenilor de știință ele nu se mai rezumă demult doar la cele 5 simțuri clasice, cunoscute tuturor: văz, auz, gust, miros, tactil. Cercetătorii susțin faptul că simțurile omenești sunt foarte variate și depind inclusiv de aspecte subtile cum sunt nivelul de zahăr din sânge, gradul de sete și de foame sau poziția mușchilor. Louv menționează un studiu realizat de University College din Londra, ale cărui rezultate sugerează faptul că ființele umane dețin un simț intern al orientării în spațiu, care poate fi diminuat atunci când oamenii folosesc exclusiv GPS-ul. Abilitatea neurologică de a realiza și de a te orienta după hărți mentale poate fi pierdută atunci când te lași doar pe mâinile GPS-ului. Propriocepția (proprioception) reprezintă un alt simț mai puțin cunoscut, legat de capacitatea omului de a-și conștientiza poziția și balanța corpului în spațiu. De asemenea, Louv ne povestește despre „localizarea ecoului” (echolocation), un simț care ne permite, asemenea delfinilor, să localizăm obiecte în spațiu, prin interpretarea sunetelor pe care le emit sau reflectă.
Ideea principală care merită reținută este faptul că deficitul de natură și stilul de viață care a condus la acest fenomen reduc semnificativ șansele copiilor de a explora, de a înțelege și de a stăpâni astfel de simțuri.
De aceea, Louv și alți autori care au analizat îndeaproape relația copiilor cu natura militează pentru un echilibru între folosirea simțurilor naturale și utilizarea responsabilă a tehnologiei, pe care nu o văd în sine ca fiind ceva rău. Desigur, rămâne și situația părinților de copii cu afecțiuni neurologice și disfuncții senzoriale, pentru care experiența în natură poate fi diferită – Louv atrage atenția că acești părinți nu ar trebui să se simtă vinovați pentru faptul că nu petrec suficient timp în natură cu copiii lor.
Totodată, mai puțin timp petrecut în natură înseamnă mai puține oportunități pentru copii de a-și asuma riscuri, ceea ce pe termen lung va avea efecte în viața viitorilor adulți. Cum ar putea un adult să fie autonom și independent, să își asume riscuri, dacă în copilărie nu a beneficiat de contexte care să îi permită să își dezvolte astfel de capacități? Iar joaca și timpul petrecut în natură creează din plin astfel de contexte: când un copil decide să se cațere pe un buștean, să escaladeze un obstacol, fie el unul mic, să descopere un spațiu puțin cunoscut și să îl exploreze din punct de vedere senzorial, își pune de fapt în scenă tot atâtea oportunități de dezvoltare autonomă și asumare de riscuri.
Din acest punct de vedere, așa cum aflăm din resursele rețelei „Children and Nature” ale cărei baze au fost puse de Richard Louv, studiile științifice recente nu se mai concentrează atât de mult pe efectele negative rezultate în urma deficitului de natură, ci se îndreaptă mai degrabă în zona evidențierii beneficiilor pe care le generează expunerea cât mai îndelungată la natură. O parte dintre aceste beneficii le-am prezentat în articolul precedent.
Printre soluțiile cu ajutorul cărora putem adresa problema acută a deficitului de natură se numără, în primul rând, programele de educație în natură și de conectare a copiilor cu natura, care ar trebui gândite în mod strategic, la scară națională, prin implicarea unei multitudini de actori sociali, care să conclucreze pentru o societate cu cât mai mult acces la natură: cercetători, educatori și profesori, organizații nonprofit, politicieni, designeri de politici publice, specialiști în sănătate, (eco)psihologi, comunități locale sau inițiative private. De asemenea, avem nevoie de planificare urbană strategică, axată pe gândirea spațiilor naturale ca ecosisteme complexe, așa-numita infrastructură verde-albastră.
La nivelul familiilor, fiecare dintre noi putem face mici eforturi pentru a aduce mai multă natură în viața copiilor: plimbări frecvente în parcuri și spații verzi sau în păduri și zone naturale din apropierea localităților în care trăim, experimente de grădinărit, chiar și pe balcon, vizitarea unor ferme unde copiii să aibă ocazia de a hrăni animale, practicarea ecoturismului ca tip sustenabil și etic de a călători, amenajarea unor colțuri ale naturii acasă, pe care copiii să le îngrijească și unde să își depoziteze „comorile” culese în timpul plimbărilor, organizarea de activități creative cu elemente ale naturii, colectarea și presarea de plante, învățarea speciilor populare din flora spontană, vizionarea de filme documentare despre natură și citirea unor cărți. O sursă de inspirație pentru astfel de activități este grupul de Facebook „Copiii, Călătorii și Educație în Natură”.
Pentru moment, deficitul de natură rămâne doar un concept care indică un fenomen social îngrijorător, nefiind încă un termen medical. Dar nu se știe niciodată ce ne rezervă viitorul – spre exemplu, doctorii din Scoția au început deja să prescrie plimbările în natură ca remediu clinic și terapeutic. Pe măsură ce se vor conștientiza la scară largă efectele deficitului de natură și impactul lor pe termen lung asupra societății, este foarte posibil ca termenul să își depășească limitele și să ajungă să fie abordat în cadrul unei multitudini de domenii, începând în primul rând cu educația, sănătatea și urbanismul sau să fie chiar puntea de legătură care conectează diverse discipline.
Fotografie: Parcul Natural Văcărești, Alexandru Staiu/Shutterstock
