Aflu cu multă uimire că există pe lumea asta părinți îngrijorați. Și nu de faptul că odrasla ar fuma sau ar călca prin crâșme. Vorbesc de cea mai ciudată și mai teribilă temere. Odrasla nu citește. Așa-i că te îngrijorezi brusc și îți trece un fior rece pe șira spinării? E oare posibil așa ceva? Păi, pe vremea noastră, mâncam carte pe pâine… Oare cum să-l învăț pe Gigel, oare cum s-o aduc pe Alinuța în fața unei cărți? își spune părintele responsabil și îngrijorat. Să-l lăsăm puțin pe acest adevărat părinte cu temerile lui și să ne concentrăm asupra subiectului.
45% din populația României e analfabetă funcțional. Adică poate citi, dar la înțelegerea celor citite nu are acces. Păi, dacă tot nu înțeleg, de ce aș mai citi? Acești oameni nu cumpără nicio carte. Niciodată. Dacă au copii (și statistica spune că au chiar mai mulți decât cei care înțeleg ce citesc), odraslele lor vor vedea prima carte, Abecedarul, în clasa I. Și la abece vor rămâne. Așadar, dintr-un foc, am eliminat jumătate din problemă. Hai să vedem cum stăm cu ceilalți. Păi, din cei 55% care și înțeleg ce citesc, 90%, cel puțin, nu cumpără mai mult de o carte pe an, dacă nu la doi ani. Așadar, biblioteca lor cuprinde între 10 și 50 de cărți. Cum nu poți citi aceeași carte luni și ani la rând, odată consumate, obiectele acelea stau nedeschise de ani buni și, din rațiuni de spațiu, sunt fie grupate în pachete, ferite de praf, fie depozitate în pod sau în cămară. Ei, spuneți-mi, vă rog, ce anume ar trebui să vadă și să imite moștenitorii din aceste familii? Ei imită ce văd. Dacă nu știați, copiii repetă papagalicește, până învață pe dinafară, regulile din casă: vestimentare, sociale, culinare, culturale. În fine, să intrăm și în familiile în care, minune dumnezeiască!, se citește măcar o carte pe lună. O să râdeți, dar veți găsi și în camera lu’ ăla micu’ niscaiva cărți. Prin care, mai cu câr, mai cu mâr, le-a trecut. Și le poate povesti. Da, dar ăla micu’ nu e de capul lui. Se duce la școală, că asta e crucea pe care trebuie s-o poarte copiii în spinare. Iar la școală, colegii mai deștepți, mai bogați și mai bazați poate nu citesc. Și colectivul care decide asta, nu uitați, are întotdeauna dreptate și puterea de a da legi nescrise. Nimeni nu bănuiește că liderii, adică cei mai bogați, mai influenți, cu cele mai tari gadgeturi, nu și-au construit bunăstarea prin forțe proprii, ci le-a căzut din cer, de regulă de la niște părinți care sunt foarte îngrijorați că puiul nu citește.
Dar să zicem că puștiul sau puștoaica de care ne ocupăm au și tupeu, și determinare. Ei vor să fie mai cu moț. Ei citesc. Acu’ e acu’. Vine lovitura nimicitoare: manualul de limba și literatura română. Pentru cine nu știe, cu rare excepții, manualele astea sunt, vorba lui Creangă, cumplit meșteșug de tâmpenie. Ce au putut aduna între paginile lor autorii e o poveste de pe tărâmul celălalt. Adică texte ce nu pot fi citite fără să ți se rupă fălcile de la căscat, fără dicționar de termeni arhaici sau fără batistuțe pline cu mucii sentimentelor nobile, texte care nu ar fi primite, azi, nici la poșta redacției, nici pe un blog cu floricele, albinuțe și păsărele, texte care nu interesează pe nimeni, de parcă ar fi scrise în persana veche.
Pe scurt, manualele de română sunt cel mai mare dușman al cititului. Și ăsta e secretul faptului că, în România, doar cel mult 1% din populație cumpără cărți ca să (țineți-vă bine) citească. Însă ipocrizia salvează România. De la miniștri până la educatori și părinți, toată lumea se usucă de dorul și jalea cititului. Dar, după ce îi asculți vorbind (tot de la ministru până la ultima roată de la căruță), te prinzi repede că nici ei nu au prea citit la viața lor. Și uite ce mândri stau în șaua funcției!
Ce e de făcut? Cinstit să fiu, nu știu. Fiecare părinte își va rezolva problema cum îl vor duce capul și inspirația. Ori ascunde tableta, ori promite marea cu sarea, ori alternează biciul cu zăhărelul. Nu există rețete, pentru că puștii sunt organizați în rețele elastice și tiranice. Firește, un program național de trezire a interesului pentru lectură și recompensarea cititului ar fi binevenit. Concursuri, caravane, festivaluri (cum e cel de la Iași, în care recordul de participare e bătut de elevi), întâlniri cu scriitori vii și hazlii, ecranizări, premii… Și toate astea întinse pe douăzeci de ani, până se creează obișnuința, până devine tradiție. Da’ cine s-o facă? Întreb asta de treizeci de ani și aflu, cam la patru ani o dată, că, dacă vine cine trebuie la putere, se rezolvă și asta.
În ceea ce mă privește, dacă număr cărțile citite de fiul meu până la doișpe ani, nu stau nici prea, prea, nici foarte, foarte. Cum am făcut? L-am dus cu zăhărelul, i-am citit când era mic, l-am întrebat, l-am tot descusut, până a ajuns, nu știu cum, să scrie, la rândul lui, un roman. A ajuns la pagina 50. E în impas. „Și acum, cum fac?” mă întreabă el. „Hm… Caută și tu răspunsul pe undeva. Mai mult ca sigur, tot în cărți o să-l găsești.”
Țineți minte: cititul e o plăcere. Dacă e obligație, nu există pedeapsă mai lungă și mai grea.
