Stresul de la catedră îi face pe profesorii tineri să renunțe la profesie. O arată un studiu realizat în 2017 de două profesoare de la Universitatea de Stat Tiraspol. Totodată, gradul crescut al stresului profesorilor îi afectează și pe cei din jur, în special pe elevi care încep să dezvolte sentimente de vinovăție sau frustrare.
Printre factorii de stres identificați, cei mai des întâlniți sunt: salarizarea scăzută – 78%, programul supraîncărcat – 72%, condiții inadecvate, îndeosebi în mediul rural - 67%, conflictele – 66% și scăderea motivației elevilor – 61%. Apoi, apar problemele medicale: creșterea tensiunii arteriale, apariția insomniilor, oboseala cronică, durerile de cap etc.
Carmen Neagu, profesoară de engleză și psihoterapeut, a vrut să-și ajute colegii, pornind de la propria experiență, să învețe să-și gestioneze emoțiile și să-și crească starea de bine. Într-un interviu pentru Școala 9, aceasta a explicat ce a însemnat stresul profesional pentru ea și care au fost metodele de a-l reduce.
Școala 9: Ce v-a determinat să fiți profesoară, ce v-a atras către profesie?
Carmen Neagu: Nu o să folosesc clișeul cum că îmi plac copiii. Nu este ăsta motivul. Adică îmi plac copiii, dar nu este motivația mea de bază. La suprafață am văzut că întotdeauna m-au atras spre această meserie profesorii mei. De exemplu, deseori când vorbesc de originile mele ca profesor o menționez pe profesoara mea de limba engleză din gimnaziu pe care nu pot să mi-o scot din minte și asta nu datorită modului ei de a preda sau accentului ei, ci datorită aspectului ei, cât de îngrijită era. Mereu așteptam să înceapă ora cu dumneaei ca să văd cum se îmbracă de data asta, dacă își pune cizmele roz pe care eu le admiram.
Deci a fost o influență feminină. Dacă mă duc și mai în spate de atât mai găsesc o influență feminină, pe doamna mea învățătoare. Aici m-a influențat foarte tare blândețea și dragostea cu care ne-a primit pe toți. De fiecare dată când mă gândesc la ea, simt că mă învăluie o căldură.
„Expertul în burnout care nu știe că trăiește burnout-ul”
Ce v-ați fi dorit să vi se spună despre această profesie înainte să începeți să o profesați? Au fost astfel de surprize?
Nu, eu consider că profesorii mei m-au pregătit foarte bine, mai ales profesorii din Liceul Pedagogic. Nu a fost nimic romanțat, am avut și practică comasată în care efectiv am experimentat cum este să intri într-o clasă cu 30 de elevi la o vârstă foartă fragedă.
Ce aș fi vrut să știu și nu am știut, iar asta nu o pot pune pe umerii dascălilor mei, este o frustrare a mea, care ține de egoul meu. Nu pot să-mi explic nici acum cum a fost posibil să ajung la 40 de ani, să cunosc atât de multă metodică și atât de mult class management și să nu știu mai nimic despre managementul meu intern. Despre cum mă pot eu ocupa de lumea mea interioară, de sănătatea mea psiho-emoțională. Asta la mine dă cu minus.
Am înțeles că la un moment dat nu mai voiați să veniți la școală. Cum ați ajuns în punctul ăsta?
Ca orice expert în burnout, care nu știe că trăiește burnout-ul, în cazul meu era ceva ce nu mai puteam să mai variez, să mai nuanțez. Au fost multe episoade de burnout care la un moment dat au culminat, și era firesc să se ajungă aici, cu o depresie, iar în acele momente nu voiam să merg la școală, de fapt nu mai voiam să fac nimic.
Nu pot să spun că au fost doar evenimentele din școală care m-au adus în starea asta. Un om experimentează în decursul vieții lui, în medie, cam trei episoade depresive, așa că putem să spunem că eram în grafic. Atunci când intri în școală se presupune că ești plin de entuziasm și destul de motivat încât să-i motivezi și pe cei care te privesc, dar eu am întâmpinat probleme. Nu mai puteam să mă pun la dispoziția celorlalți pentru că resursele mele erau zero.
„Ceea ce face profesorul este să respire la suprafață”
Doriți să publicați „un ghid de supraviețuire pentru profesori”. La ce trebuie să supraviețuiască profesorii?
Profesorul deja supraviețuiește. Eu cred că majoritatea profesorilor sunt în modul de supraviețuire. Subtitlul cărții „ghid de supraviețuire pentru profesori” conține de fapt o greșeală intenționată.
Obiectivul nostru nu ar trebui să fie să supraviețuim, ci să viețuim, să trăim. Realitatea este că ceea ce face profesorul este să respire la suprafață.
Ce intenționez prin această carte este tocmai să evidențiez modurile prin care am supraviețuit eu în 17 ani de predare și cum m-aș uita la acele momente acum, când mi-am însușit o parte de psihoeducație și de dezvoltare personală, doar o parte, pentru că lucrul nu se termină niciodată.
Ce probleme și riscuri întâmpină profesorii la început de drum?
O să povestesc tot din experiența mea personală pentru că eu anul trecut am inițiat o școală a debutanților în care să abordez subiectele acestea ale începutului de drum, însă nu am găsit însoțitor de drum.
Ce am întâmpinat eu a fost multă confuzie, discrepanță între ceea ce învățasem din anumite cărți, mai ales publicații străine, eu fiind profesor de limba engleză și realitatea în clasă, problemele de comportament ale elevilor nu se comparau sub nicio formă, nu exista termen de comparație între ce învățasem și ce am găsit efectiv în școală și lipsa mentoratului. Au fost multe momente în care aș fi avut nevoie de un mentor și nu l-am avut.
Asta m-a făcut multă vreme să mă simt singură, o singurătate pe care am dus-o mulți ani. După am găsit comunitățile de profesori SuperTeach, Inspire și alte grupuri care s-au format pe Facebook.
„Cu cât venitul este mai redus, cu atât anxietatea este mai crescută”
Cât dintre problemele emoționale ale salariilor vin din frustrarea salariilor mici?
Să punem într-o cutie separată binele financiar al profesorului și acest stres legat de ziua de mâine și de bani cred că este o mare neglijență. Așadar da, profesorul ca orice om are responsabilitatea măsurării resurselor lui interne, a stresorilor lui interni, dar și a celor externi, printre care se numără și venitul.
O spun studiile că există o corelare directă între anxietatea crescută și veniturile reduse. Cu cât venitul este mai redus, cu atât anxietatea este mai crescută. Din această cauză, eu în carte îmi asum îndemnul pe care îl adresez colegilor mei de a-și găsi în afara școlii alte surse de venit, care să le garanteze o siguranță.
Că sunt job-uri part-time, că este un business pe care și-l construiesc singuri sau în echipă, că sunt niște hobby-uri pe care și le materializează și le monetizează, este la alegerea lor. Trebuie să fie preocupați și de găsirea altor resurse pentru că într-adevăr frustrarea aceasta a banilor poate să fie foarte mare.
„Nu poți să dai celorlalți dintr-un izvor secat”
Prin noul proiect de lege a educației, se va schimba modalitatea de intrare în sistem și la început vor trebui să facă un an de practică. Găsiți că e o idee bună, e nevoie de această perioadă-tampon?
Da, este nevoie de această perioadă. Ea a fost legiferată și în legile anterioare, numai că ce se întâmplă și sper să nu se întâmple și de data aceasta este să nu rămână în „coadă de pește”, adică să nu fie pusă în aplicare până în cel mai mic detaliu.
Trebuie să se decidă câte ore sunt efectiv dedicate acestui program de mentorat, cum sunt plătiți mentorii, câte ore din programul mentorului sunt dedicate mentoratului, sunt niște detalii practice pe care până acum noi nu le-am abordat. Am făcut fiecare cum s-a putut, cum a știut în școala lui, o formă de mentorat.
Eu îmi aduc aminte că am fost la un curs de mentorat în care am învățat câte documente poate să includă un portofoliu de mentor, nu despre mentorat. Deci consider că este necesar, însă trebuie făcută în așa fel încât să fie eficient atât pentru mentor, cât și pentru cel care este mentorat.
Sper din tot sufletul ca la un moment dat în etapa de debut să existe o investiție și în dezvoltarea psiho-emoțională a profesorului. Investiție în terapie și în modalități prin care profesorul știe cine este, știe care este sinele lui profesional, separat de sinele lui personal. Sunt aspecte care i-ar fi de mare ajutor.
De asemenea, prin lege se reiterează rolul mentorului. Care credeți că ar trebui să fie profilul acestuia?
O să spun din ce aș fi avut eu nevoie. Aș fi avut nevoie de un om cald, blând, empatic, deschis, care să nu mă judece, să nu mă critice, care să-mi dea un feedback. Asta era marea mea dorință la vremea aceea, să știu unde greșesc, nu unde fac bine. Deci o parte importantă din acest profil al mentorului ar fi partea de comunicare și de oferire de feedback. Eu cred că el este cel care modelează viitorul profesorului, îi modelează modul de a se exprima și la rândul lui, de a da feedback.
Care este cel mai important sfat pe care îl puteți da profesorilor la început de drum?
Nu o să dau sfatul ăsta oricărui debutant, ci o să i-l dau debutantului din mine. Dacă ar fi să mă întorc la 1 septembrie 2005, când mi-am început cariera de profesor și să mă întâlnesc la intrarea în școală cu sinele meu profesoral, i-aș spune că face foarte bine ceea ce face și să continue să se dedice și să se implice, dar să nu uite de el.
Să aibă mare grijă de resursele lor interioare, pentru că nu poți să dai celorlalți dintr-un izvor secat. Să aibă grijă să dea tot timpul, cum zicea o formatoare de-a mea, din găleată, nu din izvor, în așa fel încât izvorul să aibă întotdeauna apă să curgă.
„Mai întâi mi-am pus mie masca de oxigen, iar apoi celorlalți”
În ce măsură v-a ajutat psihologia în învățământ?
M-a ajutat foarte mult. Mi-a pus în față o oglindă prin care nu m-am văzut până acum. Este foarte greu să faci schimbări la persoana ta. Consider că schimbarea este cea mai dorită și cea mai dureroasă în același timp. Și cred că, dacă m-aș fi limitat, să fac cea dea doua facultate, de psihologie, doar la nivel cognitiv, să înmagazinez niște informații, impactul nu ar fi fost același.
Însă ceea ce am făcut în paralel a fost să-mi încep procesul meu terapeutic, a fost prima dată când am intrat în cabinetul unui psihoterapeut. Asta cred eu că a avut mai mult impact asupra mea și evident, odată ce relația cu mine a suferit modificări, și relația cu cei din jurul meu s-a îmbunătățit.
Sunt greșeli pe care am sesizat că le fac constant, care de fapt sunt mecanismele noastre de apărare. Așa am început procesul acesta de a mă descoperi pe mine și a mă transmite mult mai bine în relațiile cu ceilalți, de a-mi comunica mult mai clar nevoile, așteptările.
În relațiile cu elevii am observat că sunt mult mai conținătoare. Pot să ofer mai mult spațiu de exprimare elevilor, să ducă mai mult din emoționalitatea lui, pentru că pot eu să mă reglez mai bine emoțional. Mai întâi mi-am pus mie masca de oxigen, iar apoi celorlalți.
Sunteți și facilitor al programului „Mentalitate deschisă în educație”. Ce înseamnă o mentalitate deschisă în acest domeniu? Cum poate fi ea șlefuită?
Cei care merg la conferințele SuperTeach și fac parte din comunitatea SuperTeach au posibilitatea să acceseze acest curs, de „Mentalitate deschisă în educație”. Este un curs intensiv, care într-adevăr poate să îți dea peste cap multe din valorile pe care credeai că le ai și credeai că sunt și foarte bune.
Ce înseamnă pe scurt mentalitate deschisă și nu numai în educație, dar cu aplicabilitate și în predare, este că atunci când eu mă uit la celălalt, celălalt este la fel de important ca și mine. Nevoile mele sunt la fel de importante ca și nevoile lui, visurile mele sunt la fel de importante ca și visurile lui.
În momentul în care eu mă uit la celălalt și îl văd ca pe un vehicul care mă poate duce la îndeplinirea unui obiectiv, ca pe un obstacol care mă împiedică să îmi ating un anume obiectiv, eu îl văd pe celălalt ca pe un obiect și sunt într-o mentalitate închisă.
Când am participat eu la acest curs, bineînțeles că am intrat în sala de curs cu gândul că eu sunt într-o mentalitate deschisă, așa cum toți credem, că suntem deschiși la minte. Totuși, dacă stăm și analizăm, ajungem la concluzia celui care a creat programul că avem doar sclipiri, doar secunde în care suntem în mentalitate deschisă. În rest, suntem la fel ca toți ceilalți.
