„Vis. Viață” la 16 ani. Adolescenții de azi, „vulnerabili, dar puternici”. Interviu cu regizoarea Ruxandra Gubernat

Sala de cinema de la Muzeul Țăranului Român e plină ochi. Mai mulți adolescenți decât adulți. Suntem la Zilele Liceenilor, din cadrul festivalului de film documentar One World Romania. Se închide lumina. Tinerii vorbesc între ei, își dau coate, se hlizesc. Primele 15 minute, apoi se potolesc. Ceva din filmul „Vis. Viață” le-a vorbit. 

Poate faptul că tinerii din film vorbeau despre presiunea generală de a reuși, despre teama de a nu o da în bară, despre anxietate, problemele din familie, consumul de droguri, inechitate, izolarea din Covid. Filmul trece prin toate, fără să arate cu degetul. 

Documentarul cu și despre Gen Z, care intră în cinema din toamnă a urmărit trei adolescenți, pe Una, Ștefania și Habet, timp de patru ani, din liceu până în punctul absolvirii și apoi a plecării la facultate, peste hotare. 

În total, au fost cinci ani în care visele și viața protagoniștilor, dar și a echipei de filmare, s-au ciocnit, amestecat, împrietenit, despărțit, împăcat, au mers împreună. 

Foto: Ruxandra Gubernat

„Sunt mult mai publici, se expun mult mai mult”, spune regizoarea Ruxandra Gubernat într-un dialog cu Școala 9, despre generația Z. „Iar ei trei (adolescenții din documentar, n.r.) chiar sunt excepționali din punctul ăsta de vedere pentru că fiecare și-a asumat, și-a luat niște riscuri și s-a expus, nu numai cu imaginea lui, ci cu tot ce fac ei în viețile lor. Sunt vulnerabili, dar sunt puternici”, a mai spus Gubernat.

„Vis. Viață” este debutul ei regizoral. A mai co-regizat „Portavoce” (2018), un documentar tip colaj despre protestele din România ultimilor 15 ani, nominalizat la cel mai bun documentar românesc la Astra Film Festival 2018.

„Să nu pun experiența mea de viață peste lipsa lor de experiență”

- Sunt momente în care dacă te uiți la film de la vârsta adultă și ți se pare că nu ai ce căuta acolo, ești un intrus, parcă te uiți prin gaura cheii la ei. Cum ai reușit asta?

- Uite că mi-au dat acces și nu eram din generația lor. Ni se pare că e o lume pe care nu o știm și suntem la o altă vârstă, dar dilemele sunt aceleași și scopul lor e al fiecărui individ: vrei să fii ascultat, vrei să fie cineva lângă tine care să te înțeleagă.

Și mă bucur că simți asta, că ai acces în lumea lor și că m-au lăsat pe mine în lumea lor ca să pot să dau mai departe. Pentru că asta înseamnă că i-am ascultat și că mi-am îndeplinit scopul ăsta să nu fiu nicicum, să nu-i judec, să nu pun experiența mea de viață peste lipsa lor de experiență și tot așa, să nu le arăt eu care-i calea în viață sau publicului. Nu vreau. Mi-aș dori, aș fi foarte fericită dacă măcar 5% din public s-ar gândi să se mai uite și a doua oară.

„Îmi place să visez”

- La un moment dat te întrebai dacă vei fi suficient de cool ca să intri în lumea lor. Ai devenit între timp? 

- M-au acceptat. Avem momente în care eu sunt foarte imatură. Adică sunt responsabilă, dar am privilegiul ăsta de a mă plimba prin adolescență. Sunt mamă, sunt soție, plătesc taxe, predau, dar cumva emoțional îmi place acolo, îmi place în adolescență. 

- Ți-a plăcut și propria adolescență? 

- A fost plictisitoare. La mine, în Găești, unde mi-am petrecut adolescența, nu aveai foarte multe surse și resurse. Oricum, cred că în adolescență eram mental pe undeva pe la 10-12 ani. M-am maturizat mai greu și am avut spațiul să mă maturizez mai greu. Maturitatea îți cere să fii mai puțin visător, mai cu rădăcini.

Nu-mi place asta. Îmi place să visez.

- „Vis.Viață”… 

- Da. A fost un spațiu cu de toate, și de învățare și de visare și de descoperire și de conectare.

- Eu am 39 de ani, dar uitându-mă la film, am făcut o comparație cu adolescența mea. Aveam cumva aceleași preocupări, haine, muzică, ne plăcea la fel să ne distrăm. Dar există o componentă pe care simt că eu și cercul meu nu am avut-o - revolta, puterea de a ieși din zona de confort și a ne cere niște drepturi sau a ne cere dreptul la cuvânt. Eram super cuminți. 

- Eu am fost foarte cuminte și șefa clasei și performam. Dar am fost și exmatriculată de două ori din liceu. Adică în clasa 12-a, liceul voia să ne ducă forțat la campania electorală a unui partid politic și am boicotat asta, ne-am mai mobilizat câțiva prieteni și nu ne-am dus și ne-au exmatriculat.

Am avut două zile de exmatriculare. Adică mai făceam și de-astea în liceu fără să fiu neapărat vocală, dar la lucruri care mi se păreau incorecte, intruzive și împotriva interesului și independenței noastre, mă activam. Dar da, la ei ia o cu totul altă dimensiune, adică sunt mult mai publici, se expun mult mai mult.

Iar ei trei chiar sunt excepționali din punctul ăsta de vedere pentru că fiecare și-a asumat, și-a luat niște riscuri și s-a expus, nu numai cu imaginea lui, ci cu tot ce fac ei în viețile lor. Sunt vulnerabili, dar sunt puternici. 

Foto: Ruxandra Gubernat, la filmările „Vis. Viață”

- Cum i-ai găsit pe Una, Ștefania și Habet?

- Eu am început la Civil Society Pitch cu un proiect care se numea „The Liberal Society and its Enemies”. Noi suntem eu, Henry Rammelt și Irina Dobriță. Noi suntem și prieteni de 20 de ani, suntem și sociologi, politologi. Suntem și antropologi, de acolo venim nu din cinema, nici unul dintre noi.

Și am vrut să continuăm un pic, să vedem ce se întâmplă la următoarea generație cu tot valul ăsta de iliberalism în Europa de Est. Hai să mergem în grupuri de adolescenți, fie grupuri de activiști adolescenți, fie consiliile elevilor, să vedem care-i discursul acolo, ce se întâmplă, ce instrumente au ei, ce instrumente de contestare au ei. Dar nu m-a satisfăcut distanța, adică poți să faci un talking head (capete care vorbesc, n.r.) frumos, dar îmi doream să nu-l fac pentru mine. Așa că am căutat, nu știu, cred că aproape un an, din martie 2018, și filmările au început prin octombrie-noiembrie, cu alte potențiale personaje.

Pe Habet și pe Una i-am cunoscut în februarie 2019 și pe Ștefania în septembrie 2019.

Foto: Habet Gilbert, artist și actor, protagonist în filmul „Vis. Viață”

Personajele

Pe Habet la Playhood, știam ce face Ionuț acolo și Nicoleta Ghiță era foarte publică și am vrut să văd cum e grupul lor. 

M-am îndrăgostit de Habet, a fost așa… Camera mergea, el foarte, foarte carismatic și spontan… Atunci mă gândeam că este un prinț, un răsfățat și că o să fie o dinamică din asta între el și ceilalți din grup care nu păreau atât de încrezători cum era el. Dar de la punctul în care s-a și deschis față de mine, mi-am dat seama că e un om foarte complex. A acceptat să fie vulnerabil cu mine și am respectat asta, adică am încercat să fiu acolo, să împărtășesc cu el. 

Pe Una am cunoscut-o la o zi după și Una era eu în adolescență. Așa, mai copilăroasă, un pic răsfățată, cu niște privilegii, nu neapărat financiare, cât culturale. 

M-am regăsit acolo. Și Ștefania a apărut când făceam o cercetare despre Fridays for Future (mișcare climatică internațională). Eu și Henry eram la cercetare în stradă și Ștefania conducea mulțimea. Și am zis, ok, ne trebuie ea! Și a acceptat și ea. 

Niciunul dintre ei n-a spus nu, au vrut să fie personaje de documentar. Nici ei, nici eu nu știam la început ce avea să însemne asta. E primul meu observațional.

„Nu-mi doream să fie de la înălțimea adultului”

- Cum a fost călătoria?

- Am fost împreună patru ani de zile. Mi se pare, wow!, pentru mine e extraordinar că au rămas toți în proiect. S-au întâmplat atâtea lucruri. Eu am rămas însărcinată în ianuarie 2020, am aflat că sunt însărcinată în săptămâna în care s-a declarat lockdown. Am continuat să filmăm. 

A fost o perioadă în care noi n-am participat la filmări, le dădusem telefoane, asta fusese o idee de la început.

Când vin eu observatorul adult, am perspectiva mea, am anumite interese, te duci cu niște scopuri. Dar nu-mi doream să fie de la înălțimea adultului.

Le-am dat telefoane și le-am spus: faceți voi, filmați-vă cum simțiți și acolo unde ne vreți pe noi, noi venim. Și acolo unde nu ne vreți pe noi, dacă credeți că e important de documentat, dacă simțiți că se întâmplă un eveniment sau vreți să vă confesați în fața camerei, faceți asta. Și a fost un exercițiu pe care l-aveau deja și când a apărut COVID, nu se aștepta nimeni la asta, dar au continuat să filmeze.

Evident că mă așteptam ca proiectul să se termine acolo, au fost pentru noi toți incertitudini. Dar mi s-a părut grozav că nu s-a terminat și că după ce ne-am întors din haosul ăsta, ne-am întors într-o altă paradigmă. Eram împreună împotriva celorlalți.

- M-am trezit pe parcursul filmului, întrebându-mă cum te-ai abținut să nu intervii în unele situații, unele delicate pentru ei, în care simți ca adult spectator nevoia să intervii, să mergi să le spui că va fi bine. 

- Eu oricum nu sunt ca persoană genul care să vină peste tine și să își impună perspectiva și ca adult, cred că am lucrat foarte mult timp să avem relația asta de încredere și de împărtășire...

Filmările sunt poate a zecea parte din interacțiunea mea cu ei, am fost permanent pe WhatsApp, pe Instagram, am ieșit în afara filmărilor, ne-am cunoscut și am învățat în timpul ăsta să mă cunoască, să știe cine sunt. 

Să simtă că au spatele acoperit, indiferent ce se întâmplă în filmări și că relația asta nu-i numai despre film. Cred că am avut avantajul, poate, să nu fi făcut un observațional înainte, să nu știu că asta e ruta, asta e rețeta, „trebuie să faci asta, trebuie să intervii aici, trebuie să te abții acolo” și a venit natural, cu multă căutare despre cine sunt eu, cine sunt ei, ce vrem unii de la ceilalți, cu respect. Și am intervenit după ce s-au terminat filmările. 

Oricum, când construiești relația asta cu trei oameni și mai și filmezi, ai tot soiul de contradicții și dileme etice, unde să te oprești, dacă e moral ce fac și îmi doresc drama? Normal că mi-o doresc...

Îți vin producătorii și spun, we need more drama, nu? Asta vrei să vezi, nu? Și trebuie să știi că ai și niște obiective practice, adică e un demers care trebuie să se finalizeze cumva.

Acum lucrez cu Una pe cercetare. Lucrez cu Habet în continuare, o să facem niște videoclipuri împreună. Și cu Ștefania, ea e în Bruxelles, dar suntem în continuare împreună. 

Ieri dimineața au fost Una și Habet la mine. Am mâncat împreună, am băut o cafea. Și eram așa toți trei în familie, fericiți. Am ieșit din cameră să lăcrimez un pic. Simt că i-a reprezentat proiectul și simt că suntem și mai apropiați și asta mă face fericită. 

Dacă aveți o sugestie de articol, temă pe care să o abordăm sau o observație legată de acest material, vă rugăm să ne scrieți pe adresa redactie@scoala9.ro.