Intru pe poarta școlii, sunt calmă și mă gândesc ce va fi. În câteva ore, copiii vor pleca acasă. În clase e liniște, elevii noștri stau în băncuțe și își așteaptă părinții.
O parte din ei înțeleg ce este o pandemie. Câțiva știu ca e ceva cu o boală, cei mai mulți cred ca este doar o vacanță de câteva săptămâni. Spre prânz, școala și internatul rămân goale. Doar în biroul directorului, adunat în jurul unei mese rotunde, consiliul de administrație încheie procesul-verbal și anunță oficial închiderea școlii.
Sunt Iulia Măndășescu, profesor la Școala Gimnazială Specială pentru Surzi nr. 1 și predau la clasa a II-a Deficiență Senzorială de Auz. Am în clasă copii hipoacuzici și copii cu deficiențe asociate celei de auz. Am copii din familii minunate, copii săraci, copii din centru de plasament, copii crescuți de bunici. Cei mai mulți locuiesc în zona rurală și stau în internatul școlii.
Când școala s-a închis, am continuat să păstrăm legătura cu elevii noștri, să fim sprijin pentru părinți, să-i asigurăm că cel mai important este să rămânem sănătoși. Timp de cinci săptămâni, în fiecare vineri de la ora 12:00 fix, eu și colegele mele ne adunam pe Zoom. Era timpul nostru de a fi împreună, de a găsi soluții pentru a organiza activități pentru copii. Am decis atunci să facem un grup de Facebook. În fiecare zi postam acolo pe rând diverse sugestii de activități: povești în limbaj mimico-gestual, picturi pe coji de nucă, numărători cu capace de sticlă, figuri geometrice din bețe de chibrit. Fiecare dintre profesorii școlii se organiza acasă, scotoceam dupa idei în spațiul virtual și încercam să facem tot ce putem noi mai bine.
Timpul petrecut departe ne-a demonstrat însă că educația de calitate, specializată și adaptată copiilor cu deficiențe nu se poate face la distanță, prin telefon sau în fața unui calculator. La școală avem dotări necesare intervenției educaționale specifice, cabinete de terapii, sală polisenzorială și multe materiale didactice.
În luna septembrie, am tras aer în piept, prin mască, evident și ne-am mobilizat cu toții pentru adaptarea scenariului galben. De zece ani de când sunt în învățământ nu am văzut o implicare mai mare la nivelul școlii noastre. S-au achiziționat aparate de ozon, dezinfectant, măști, s-au distanțat băncile, s-au făcut trasee separate, semnalizate cu săgeți roșii și albastre. Bucuria revederii cu elevii noștri a fost dublată de responsabilitate, dar și de un pic de îngrijorare. Nu știam cum vom comunica prin intermediul măștilor, copii surzi având nevoie să ne vadă expresia feței, nu știam ce vor face copiii cu tulburări din spectrul autist care nu suportă masca.
La școală s-au primit tablete, cartele de internet, în fiecare clasă au fost montate camere video HD și calculatoare. Am instalat pachetul G suite Education, cu instrumentele digitale necesare funcționării procesului de predare, învățare și colaborare. Scenariul hibrid a durat aproape 5 săptămâni, din 20 octombrie aflându-ne, iar în casele noastre, conectați la o tabletă și la o realitate care nu ni se potrivește.
Elevii mei sunt dornici să învețe lucruri noi, au fost bucuroși că au primit tablete și fiecare a găsit acasă un loc potrivit pentru lecții. Ochișorii lor se deschid larg când reușesc să deschidă o aplicație nouă, să utilizeze tabla digitală sau funcția Meet. Materia mi-am adaptat-o mult la scenariul on-line dar multe din conținuturile din programă așteaptă să fim iar față în față pentru a putea fi predate. La finalul lunii noiembrie abia am reușit să termin alfabetul. Deși în primele săptămâni de învățământ la distanță ne-am entuziasmat de micile noastre reușite, încet-încet, copiii și-au pierdut din energie, părinții și-au pierdut din răbdare, iar noi, profesorii, ne-am dat seama că succesul școlar nu înseamnă doar jocuri, interacțiune și folosirea instrumentelor digitale. Este foarte greu să predai scrisul de mână, probleme de matematică, cunoașterea mediului și desenul doar prin intermediul tehnologiei, oricâtă bunăvoință ai avea.
Privind dintr-un singur unghi, simt că am evoluat. Din luna martie până în prezent, am dobândit câteva abilități digitale pe care nu le-am fi dobândit altfel, atât profesori cât și elevi. Am consolidat relația cu părinții, am diversificat modalitățile de comunicare, am făcut chiar și ședință cu părinții într-o fereastră de Meet. Privind însă dintr-un cadru mai larg, am pierdut mult. Sunt copii care nu se pot conecta, nu au semnal, familii numeroase care nu fac față acestui scenariu online. Sunt copii cu tulburări senzoriale care nu pot sta în fața unui ecran. Nu toate materiile se pot face fără prezența fizică a profesorului. Copilul cu CES are nevoie să te știe lângă el, să-l ajuți.
Ne este dor de toate momentele frumoase petrecute unii lângă alții, de jocuri de grup, de mișcare, dans, de serbările noastre vesele.
Educația de calitate pentru copiii cu CES este despre armonizare. Despre a găsi ce este potrivit să-i predai copilului, asta nu doar în sistem on-line ci tot timpul. Predau psihopedagogie specială de 10 ani, cred ca sunt un profesor conștient atât de potențialul cât și de limitările elevilor mei. Încerc să găsesc soluții, să-i motivez pe elevi, să fiu lângă părinți dar simt că este din ce în ce mai greu, iar în unele zile, imposibil.
Am continuat să mergem la școală. Zi de zi, la ora 8.00 deschidem calculatoarele, accesăm Google Classroom și așteptăm să ne conectăm. Începem cu momentul nostru de dimineață. Ne bem ceaiul, facem câteva exerciții de înviorare și pregătim activitățile. Uneori folosesc Jamboard-ul, alteori tabla „verde” din clasă. Le partajez ecranul, intrăm pe Jigsaw sau Afostodata.net. Copiii au grijă să aibă pregătite caietele, creioanele și tabletele încărcate. Părinții rămân aproape, dar nu mai intervin în lecțiile mele. Orele de sport le plac, se ridică de pe scaune și profa de sport face mișcare cu ei. Le place și când desenăm sau ne uităm la „Mașa și Ursul”.
Din unele case se aude radioul. Din unele clase se aude scârțâitul cretei pe tablă și vocea articulată a profesorului. În școală activitatea continuă. Deși nu ne mai întâlnim în pauze și stăm distanțați, am rămas aproape unii de alții.
Am fost întrebată într-o zi dacă învățământul online este adaptat copiilor cu CES. Eu cred că nu este adaptat nici cel față în față. Evoluția unui copil atipic depinde de cunoștințele, răbdarea, empatia cadrului didactic, dar și de sprijinul familiei.
Îmi doresc ca situația aceasta să se termine curând, să ne întoarcem în siguranță la școală, profesori și elevi. După toate aceste luni și pe final de 2020, îmi dau seama că ce am câștigat cu adevărat este puterea unor relații adevărate.
Eu cred ca școala nu s-a mutat online, ci în sufletul fiecăruia dintre noi.
Închid calculatorul și lumina clasei. Ies pe poarta școlii și mă gândesc ce va fi. Cred că totuși va fi bine!
