Ce le spun copiilor despre Referendum?

O profesoară de engleză din Timișoara le dă ocazia elevilor să pună și să-și pună întrebări despre ce se întâmplă în țară acum. Sunt prea mici să voteze, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să dezbată și să-și verifice credințele.

06.10.2018

de Anca Iosif, ilustrație de Oana Barbonie

Primul lucru pe care l-a făcut o profesoara de engleză din Timișoara când a intrat vineri la prânz la ora de la XI D din Colegiul Național Pedagogic „Carmen Sylva”, a fost să le adune pe fetele răsfirate în colțurile clasei și să le așeze într-un oval. Trebuia să se vadă unii în ochii celorlalți pentru dezbaterea pe care le-a promis-o, legată de referendumul care se întâmplă în acest weekend și care a fost subiectul fierbinte al României ultimelor săptămâni.

Antonia Pup, una dintre eleve, venise cu propunerea ca în fiecare vineri să facă dezbateri la ora de engleză. Pentru că sunt la intensiv și au șapte ore pe săptămână, își permit ca una dintre ele să fie un debate. Dacă tot fac debate, de ce să nu facă pe o temă pe care toată lumea o despică? „We do have stuff to talk about”, spunea Antonia.

Timișoara este un oraș care a căpătat vizibilitate în povestea referendumului când, pe final de septembrie, pe un bloc de la intrarea principală din Piața Victoriei a fost montat un banner de 15 metri pe care scria „Apără familia și copiii României - dacă nu vii la vot, doi gay vor putea adopta copilul tău!”. Bannerul a fost dat jos la apelurile activiștilor, doar ca să fie înlocuit la scurt timp cu altul. Mesajul era: „Doar venind 6 milioane de persoane la VOT dovedim că ne pasă de copiii noștri.” Multe stații de autobuz sunt tapetate cu postere în tricolor pe care scrie „să fim 6.000.000 pe 6 și 7 octombrie”; „doar așa ne apărăm copiii.” În unele stații au încercat să le râcâie oamenii de pe geamuri, de se mai pot citi doar frânturi, se mai pot vedea doar jumătăți din copiii familiei tradiționale.

Petronela Bărbulescu, 56 de ani, este profesoara lor cu păr negru, scurt, cu ochelari și sacou alb fixat de o broșă aurie în formă de elefant, pe care Antonia o apreciază pentru că-i tratează de la egal la egal și pe care o vrea în fruntea clubului de dezbateri încă neînființat. I-a întrebat pe ceilalți colegi din clasă dacă au ceva împotriva propunerii Antoniei.

Dar elevii vor să vorbească, vor să discute, trebuie doar să fie și cineva care să-i asculte, spune profesoara. Cu ceva ani în urmă, profesoara s-a întâlnit cu un fost elev care i-a spus „știți, am situații dificile în care mă gândesc cum ar spune Bărbulescu acum? Ce întrebări ar pune Bărbulescu?”

„Aveți convingeri puternice în legătură cu referendumul?”, i-a întrebat profesoara prima oară, în engleză, limbă pe care au păstrat-o prima jumătate a orei. „De orice fel ar fi ele.” Cele mai multe mâini ridicate au fost pentru da, dar și câteva abțineri. Bărbulescu le-a întrebat pe cele 14-15 fete dacă are vreuna 18 ani. „Nimeni? Înseamnă că nu se pune problema de manipulare pentru vot.”

OK. „Să începem cu certitudinile”, a spus profesoara, ducându-se spre tablă. „Ce e un referendum?”

„Un sondaj”, au răspuns câteva fete. „E democratic?”; „YES”.

„De ce e democratic?”; „Pentru că populația votează”, spune o elevă.

„Iar populația a votat în special ca acest referendum să se întâmple”, spune alta.

Bărbulescu le răspunde prin întrebări. „Care este principiul democrației?”

„Majoritate”, se aude din oval. „Câți oameni au semnat ca să se întâmple acest referendum?” Trei milioane. „Please check on google numărul populației cu drept de vot din România”.

18 milioane citește o elevă.

„Nu e o majoritate, deci avem din start o problemă”, subliniază Bărbulescu. „Pentru că spun eu? Nu, dar probabil, probabil 14-15 milioane nu sunt mulțumiți.”

„Nici măcar nu au fost aproape de o majoritate”, spune Antonia.

„Cifrele ne comunică ceva”, spune Bărbulescu în timp ce scrie „3 milioane” cu markerul pe tablă. „ Cine sunt cei trei milioane? S-au întâlnit toți pe vreo platformă?”

„Nu”, spun copiii, „the head este Coaliția pentru Familia”. Stabilesc împreună că CpF este organizația care și-a asumat răspunderea pentru acest referendum, ei au strâns semnături, unde, de obicei Guvernul organizează un referendum. „În jurul căror cuvinte cheie și-au bazat cei de la CpF discursul?”, întreabă Bărbulescu. „Familia”, răspund ele.

E o formulă celebră la americani, continuă profesoara, care spune „follow the money” [ca să afli adevărul]. În cazul CpF, „știm cât de cinstiți sunt?” „Atenție, nu spun că au sau nu dreptate, dar îmi pun întrebări ca să înțeleg dacă ar trebui să merg sau nu.”

CpF sunt avocații anumitor interese sociale, continuă Bărbulescu, „cu toții avem interese, nimeni nu se trezește deodată să organizeze un referendum; lucrurile se întâmplă mereu cu un motiv; nu spun că unul rău sau bun”.

„La nivel global [de exemplu] avem interese când vine vorba de politici publice, nu vorbim de vile cu piscine, vorbim de direcția în care se îndreaptă societatea. Încotro ne îndreptăm? În ce fel de societate vreau să trăiesc?”

Se lasă liniște câteva secunde, după care Bărbulescu revine cu markerul pe tablă și explică cum avocații CpF și-au dat seama că nu pot pune stăpânire pe noțiunea de familie, care poate însemna o sumedenie de lucruri. „Și noi aici, la școală, suntem o familie extinsă, nu?”

Atunci s-au îndreptat spre căsătorie, „noțiune care are legătură cu documente, cu o autoritate”.

Antonia amintește de Codul Civil [art. 259] în care e stipulată căsătoria între un bărbat și o femeie, dar completarea vine din altă parte a ovalului: Constituția e peste toți, și un Cod Civil poate fi schimbat mai ușor decât legea de bază a țării. „Da, în 150 de ani cine știe ce se poate întâmpla și ți se fură copiii”, spune Bărbulescu și încep toate să râdă.

Deci certitudini mai sunt că din „soți” se vrea modificarea în „căsătoria dintre un bărbat și o femeie” și că dacă votează șase milioane, se validează referendumul. Elevele sunt deranjate de faptul că textul din buletinul de vot este despre acordul pentru modificarea legii, dar nu se specifică care lege. „De unde știu cei care votează cu DA că nu se modifică alte pasaje din lege?”, spune o elevă. „E ca și cum ai semna un cec în alb”, adaugă Bărbulescu. Ce a deranjat-o pe profesoară au fost banii irosiți în pliantele și marketing, când putem vorbi despre școli, despre spitale, când mulți își cumpără diplomele și ajung să ne conducă. „Iar eu nu am încredere în oamenii fără educație.” Din cauza asta, pentru Bărbulescu discuție e „futilă”, nu ar trebui să fie nevoie s-o purtăm pe-asta, ci altele.

O fată spune că îi e rușine câteodată cu clasa politică. „Cum să fim judecați că vrem să plecăm?” Copiii încearcă să înțeleagă ce se schimbă de fapt dacă nu se va face nicio modificare în Constituție, dacă „nu trece referendumul”? Nimic, persoanele de același sex în continuare nu vor avea dreptul să se căsătorească, îi răspunde cineva.

„Iar dacă CpF și-a direcționat atenția de la familie la căsătorie, noțiune legată de documente și autoritate, de ce e Biserica implicată?”, întreabă o altă elevă. „Pentru că au bani și relații”, i se răspunde tot din grup; „de ce sunt bisericile decorate cu aur și de ce au preoții case mai mari ca oricine de aici? De unde au toți banii?”, vin alte întrebări colective.

„Biserica ar trebui să fie despre dragoste, nu despre hate-speech”, spune o altă elevă. „Unii copii tot își vor vedea părinții bătându-se, îmbătându-se”. Sunt 19.000 de copii abandonați în țară, spune Antonia, „e așa de rău în faptul că ar fi adoptați de o familie „netradițională”? Sunt, totuși, 19000. „Referendumul ăsta oricum n-o să împiedice oamenii să fie împreună” spune altă voce, „și dacă nu vrei să-ți fure un cuplu gay copilul, nu-l mai abandona.”

„Dar voi de unde vă luați informațiile ca să vă formați opinii?”, îi întreabă profesoara. Din „principii, din valorile personale” cu care au fost crescuți de părinți, cred o parte din fete. Altele, dimpotrivă, au valori opuse de cele ale familiilor, care văd homosexualitatea ca pe o „tabără opusă”.

Generațiile actuale sunt mai tolerante, spune una din fete, dar „ne și ofensăm din orice” [supra-political corectness]. „Mi se pare că generațiile trecute se supuneau mai ușor, noi vrem să avem păreri mult mai devreme; chiar dacă nu le avem formate încă.” „Dacă îmi spune tata să tac, nu tac”, spune altă elevă, „dar dacă i-ar fi zis bunicul lui tata să tacă, nu cred că se punea problema.” „Păi se rezolva totul cu bătaie înainte”, completează cineva.

Dezbaterea s-a îndreptat apoi spre oamenii care ar trebui sau nu să aibă drept de vot în România. „Adică oamenii peste 55 nu mai au ce să mai schimbe, știu ce pensie vor avea, pentru ce votează?” „Adevărul e că și bunul, care are 90 și, votează cu PSD - adică cu cine pare că dă mai mult, îmi vine să-i zic <>”

„Cred că aveam și 6-7 ani când am intrat în UE și am crescut în spiritul unor valori europene”, spune Antonia, civism pe care-l observă și Bărbulescu la proteste, când oamenii chiar stau drepți și calmi în fața jandarmilor, nu se mai lasă intimidați, întreabă de drepturi europene. „Uniformele nu mai sperie ca în comunism”.

După discuția fără cap și fără coadă, Bărbulescu le-a spus fetelor că dacă cineva s-a simțit inconfortabil să vorbească ceva în cadrul grupului, poate oricând să-i scrie un bilețel pe care promite să-l păstreze numai pentru ea.

Copiii au nevoie să vorbească și poate nu au cu cine întotdeauna acasă, spune profesoara. „Părinții, în (puținul) timp liber, poate fac activități cu copiii, ies undeva, dar nu au neapărat discuții filosofice. Dar simt o masă critică în ei, chiar există.”

Întrebările îi vin natural profesoarei de engleză, dar crede că ar trebui sistematizate într-un fel ori altul. „Dar cei de-a XI-a chiar au vrut să știe, nu mi-e clar pe deplin de unde curiozitățile de tipul <<Tu, dascăl, cum vezi situația? Ai votat cu ăla sau cu celălalt? E albă sau e neagră?>>, chiar vor răspunsuri, doar că situația este delicată în cazul de față și aici am o anume reticență, pentru că nu știu dacă am tot background-ul necesar ca să le ofer explicații.”

Dar nu există tabu la orele ei, orice poate fi discutat. „Cu argumente, evident”. Profesoara le-a propus alte dăți să discute pe marginea lui Ayn Rand [romancieră, filosoafă, dramaturgă]. Au mai venit și ei cu texte și au vorbit despre teme precum „responsabilitatea” sau „lașitatea socială”.

„Eu nu am probleme de conștiință că nu-știu-ce n-am bifat din programă. Mi se pare o prostie. Între ceva foarte rigid și exprimarea liberă, a doua este în favoarea lor, îi ajută în dezvoltare”, spune profesoara de engleză, care preferă să fie văzută de elevi ca un muritor, nu ca un zeu. „Ca pe un om care-și pune întrebări și poate la multe nu găsește răspunsuri, care se zbuciumă, până la urmă, pentru aceleași principii, situații, cu care și ei și părinții lor se confruntă. Eu mă simt bine să contribui cu acel inefabil care contează.”

Anca Iosif

Reporter

Curioasă de cărări. Cele pe care le aleg liceenii, cele de prin munți.

Oana Barbonie

Art Director

Meșterește colaje și face glume cu capre.

CUVINTE-CHEIE

discriminare educație elev engleză profesor

Utilizăm cookie-uri și alte tehnologii similare necesare funcționării site-ului, analizării performanței, pentru a-ți oferi conținut personalizat după interese și preferințe, precum și pentru activitatea noastră de publicitate online. Detalii despre despre cookie-uri și gestionarea lor in Politica de Cookies
Accept toate cookie-urile