Învățătoare la țară, după 13 ani în administrația publică. „Cred că fiecare copil poate, dar nu toți în același timp și în același mod”

Duminică la prânz, început de februarie. 2022. Sunt deja la începutul celui de-al doilea semestru. Așa se „măsoară” viața celor care au copii la școală. Sau a celor care lucrează în școli. Cum sunt și eu. O învățătoare aflată în primul an la catedră. După 13 ani de administrație publică. Am luat viața profesională de la capăt. Am 35 ani și am plecat în căutarea unui sens care să mă împlinească. Îmi spuneam că trebuie să existe undeva un loc unde să îmi pot folosi mai bine creativitatea, curajul de a mă lupta până în pânzele albe cu orice ar veni spre mine, tenacitatea de a duce la capăt un proiect (chiar dacă e greu și îmi cere resurse multe!). Îmi spuneam că e nevoie să fiu parte din schimbarea lumii pe care le-o vom lăsa copiilor mei. Pentru că sunt și mamă a doi copii, ambii școlari.

Începutul: de ce m-am înscris la Teach for Romania

Așa îmi spuneam când mi-a apărut în cale, încă o dată, Teach for România. Spun încă o dată pentru că știam câte ceva despre activitatea lor încă din 2017 când așterneam pe blogul meu povestea Sânzianei, alumnă Teach for România. Mi-a plăcut ideea, mi-a plăcut mult spiritul acestui ONG care vrea să ducă educația de calitate și în mediile defavorizate, și în școlile uitate de lume, de la sat. Dar abia în 2020 drumurile noastre s-au încrucișat cu adevărat. Am participat – ca un pariu cu viața, la procesul lor de recrutare.

Mi-am adunat motivația și curajul de a schimba ceea ce știam să fac bine cu altceva. Cu totul nou. Dar care mă făcea să zâmbesc, mă făcea să îmi doresc să reușesc mai mult decât mi-aș fi putut închipui. Am trecut prin teste, interviuri și multe alte etape intermediare până când am primit un „da” din partea lor și am pornit în minunată aventură: Academia de Leadership și Pedagogie. Au urmat șase săptămâni intense când mi-am frustrat de multe ori copiii pentru că era vară și eu eram lipită de calculator (în primele 3 săptămâni), apoi plecată la… alți copii. La Săcele, în județul Brașov, am fost „doamna” pentru 12 pui de om de clasa pregătitoare. A fost un adevărat test pentru familia mea întreaga perioada. A fost un test de rezistență și pentru mine. Îmi doream să îmi iasă bine totul, dar nu știam de fapt ce înseamnă asta. Am înțeles însă că fiecare copil merită să aibă alături oameni buni care să creadă în el.

Am pus suflet în activitățile cu elevii mei de acolo și m-am bucurat să văd, chiar și după zece zile de școală de vară, cum o parte din noi, din gândurile și sufletul nostru au rămas acolo. Dacă poți avea un astfel de impact asupra vieților unor copii după câteva zile, oare câtă încredere poți sădi în inima lor într-un an la catedră? Sau în doi? Sau în ani la rând de mers în comunități unde e nevoie de gând bun, de empatie, dar și de mâneci suflecate, de răbdare și dedicare? Cu astfel de gânduri am plecat de la Săcele și mi-am continuat pregătirea pentru concursul județean prin care am primit dreptul de a profesa. Mi-am dorit și mai mult șansa de a contribui la un nou fel de școală, unde fiecare copil să fie privit cu drag, cu încredere și susținere, cu speranța unui rod bun și a unui viitor frumos. Sunt multe de spus despre perioada respectivă, dar mă grăbesc să ajung la poveste.

Cum am umplut pereții albi ai clasei

Pentru că povestea – adevărată poveste – a început după ce am ajuns la catedră. Când am pășit în clasă și încercam să îmi închipui cum, peste trei zile, îmi voi cunoaște elevii. Puțini știu că profesorii își decorează clasele, în vacanțe, de obicei. Copiii le găsesc așa, cu planșe, desene. Eu am refuzat să decorez în vreun fel clasa. Îmi doream o sală unde fiecare elev să își pună amprenta, nu voiam să fie doar clasa mea, cu decorul și culorile stabilite de mine.

Așa se face că începutul anului școlar ne-a găsit într-o clasă cu pereții albi. Rând pe rând, din activitățile noastre de zi cu zi am decorat pereții cei albi – a apărut un mic panou unde afișăm lucrările de la Arte vizuale și abilități practice. Am pus la loc de cinste regulile clasei noastre, împreună cu consecințele nerespectării lor. Toate au fost stabilite în clasă, împreună.

Am pus la vedere un material care să ne aducă aminte cum putem reacționa când ne enervăm și așa ne aducem aminte să respirăm, să luăm o mică pauză sau să cerem ajutorul, la nevoie. Iar pe ușa clasei noastre avem imagini vesele și cuvinte puternice care ne definesc, ca exploratori. Le repet mereu că fiecare greșeală pe care o fac este un bun prilej să învețe, că fiecare „nu știu” este șansa unui „nu am înțeles/nu pot încă”. Mi-aș dori ca mesajul acesta să ajungă la fiecare elev, din orice fel de școală. Pentru că văd cât de mult îi ajută pe elevii mei, cât de puternic sprijin le poate fi, de fiecare dată când se descurajează.

Fac naveta „printre dealuri și văi”

A fost primul an când nu am fost în prima zi lângă băieții mei (de clasa I și clasa a III-a) la școală, dar am fost lângă acei copii care acum sunt „copiii mei de la Mărgineni”. Am devenit „doamna” pentru 17 exploratori curioși, veseli și plini de energie de clasa a III-a. Cu siguranță mi-a tremurat vocea când i-am primit. Ne-am privit unii pe alții și le-am „dat voie” să fie triști pentru despărțirea de doamna lor de anul trecut. Le-am spus că îmi doresc să dea relației noastre o șansă și că voi face tot ce pot mai bine ca acomodarea să le fie ușoară. I-am așteptat cu mici daruri. Fiecare elev a primit un carnețel (roz pentru domnișoare și verde pentru cavaleri) și câte un creion – ambele așezate frumos în plicuri cu numele lor. Pe pupitre au găsit etichete autocolante cu numele lor, personalizate de o prietenă care ne-a devenit sprijin ori de câte ori avem nevoie.

Încet, cu răbdare și mult drag, ne-am început călătoria împreună. Eram străini la început, dar nu mi-am pierdut sentimentul de acasă, pentru că am în fiecare zi, la prezență, un Adrian, un Matei și un Petru, exact ca băieții mei de acasă.

Îmi place mult drumul spre școală, o călătorie de 30 minute cu mașina printre dealuri și văi. Îmi place să mă bucur de răsăritul soarelui pe dealurile astea și să văd în zare, când mă întorc spre casă, Ceahlăul plin de povești.

Îmi place să simt mirosul lemnului ars în sobă – da, e o școală cu sobe din teracotă - și bombănesc mereu când mă descopăr cu hainele pline de praf de cretă. Pentru că, da, școala de la sat nu este ca cele mari, de la oraș, pe care le vedem cu toții la televizor.

Școala unde predau eu este o școală mică, sunt doar 120 de copii la clasele primare și încă puțin mai mulți la gimnaziu. Este o școală unde se adună copii din patru sate din jur, pentru că populația școlară a tot scăzut și atunci elevii au trebuit să facă naveta, la „școala mare” din centrul comunei. Acum nu mai e greu: au microbuze școlare care îi iau dimineață de acasă și îi aduc la prânz înapoi, după ore. Dar copiii tot se trezesc foarte dimineață ca să fie la timp la ore. Tot se mai tem uneori că drumul nu va fi practicabil și nu vor putea ajunge la școală. Am avut noroc anul acesta de o iarnă care nu ne-a dat de furcă la capitolul zăpadă, cel puțin până acum. Se pare că în Neamț, un județ de munte, iarna nu și-a scuturat încă toate cojoacele.

Cum s-a schimbat viața mea din septembrie? Mă trezesc mult mai dimineață pentru că și eu, la rândul meu, fac naveta pentru a ajunge la elevii mei. Plec de multe ori când încă e „negru afară”, iar unul dintre băieții mei abia acum, după atâtea luni de plecat dimineață cu noaptea în cap, a înțeles și a acceptat că trebuie să plec. Mă bucur de drumul până acolo, cum v-am spus deja, deși o parte dintre cei care mă cunosc m-au tot avertizat că o să mi se acrească în curând de traseul acesta.

Mica bibliotecă din clasă

Îmi petrec orele aproape doar în clasă, alături de copii, în mare parte pentru că vreau să îi cunosc și să le fiu alături la nevoie. Îmi împart uneori gustarea cu una dintre elevele mele pentru că ai ei se descurcă greu cu banii și nu își permit să îi dea în fiecare zi pachețel. Încerc să aduc în viață copiilor prilejuri de învățare, așa cum mi-aș dori să aibă fiecare copil. Pentru că îmi dau seama, cu durere uneori, că doar o educație bună, temeinică, îi poate scoate din sărăcie, din mijlocul unor vieți grele.

Le duc des cărți noi, cu ilustrații frumoase și povești actuale, care să îi facă să gândească, care să le dea aripi visurilor pe care le au și putere să lupte pentru ele. Avem deja o mică bibliotecă în clasă și îi încurajez mereu să citească, să ia cărțile acasă și să le aducă înapoi după ce au citit, moment în care pot „împrumuta” o altă carte. Pentru că mie îmi place mult să citesc, încerc să le transmit și lor dragul de carte, îi învăț să vadă – deocamdată cu ochii minții, prin intermediul lecturilor – lumea mare pe care o pot descoperi. Am sărbătorit Ziua Internațională a Cititului Împreună și o parte importantă din darurile de Crăciun pe care le-au primit, cu sprijinul Teach for Romania, au fost cărți frumoase, pe care le-am ales cu drag pentru ei.

Scrisori de mulțumire către fostele „doamne”

Chiar dacă matematica este materia preferată a elevilor mei, descopăr cât de multă nevoie de lectură conștientă este. Când am evaluat nivelul de literație, am aflat că este încă foarte mult de muncă aici. Cu o parte dintre ei lucrez separat, adaptat nivelului lor. Asta înseamnă mai multă muncă pentru mine, atenție distributivă și foarte multă creativitate în planificarea activităților. Dar cred că fiecare copil poate, dar nu toți în același timp și în același mod. Fiecare copil poate, eu sunt acolo doar ca să le fiu sprijin, câteodată singurul sprjin real. E unul dintre motivele pentru care merg spre școală cu zâmbetul pe buze și cu speranța că fiecare zi este un pas pe care îl facem, încă o dată, împreună.

I-am încurajat să își exprime sentimentele – recunoștință, drag, dor – față de fostele doamne învățătoare și au scris scrisori către acestea, pe care am avut grijă să le primească. Astfel, am exersat scrierea unei scrisori de recunoștință, mi-am dorit mult ca elevii mei să poarte în scrisorile lor gândul bun către cadrele didactice care le-au călăuzit pașii în anii trecuți. Colegele de cancelarie le-au primit mesajele cu bucurie și surpriză.

Încă de la începutul anului școlar, am avut grijă la dezvoltarea abilităților socio-emoționale ale elevilor mei. Îmi dau seama că de multe ori, părinții nu au timp, răbdare sau metode pentru a le fi alături. Îi încurajez mereu să își spună părerea, le cer să își motiveze răspunsurile și alegerile, îi rog să își recunoască emoțiile și încercăm, împreună, să găsim moduri cât mai eficiente de a „descărca” nonviolent frustrările de peste zi.

Din Mărgineni, la New Delhi

Le-am făcut apoi cunoștință cu câțiva copii apropiați de vârsta lor, din India, prin intermediul unui schimb cultural cu Teach for India, organizația parteneră Teach for All. Pentru că situația nu ne permite să primim oaspeți, am organizat o întâlnire online, pe Zoom, într-o zi când la noi ninsese puternic și ne-am rugat să funcționeze internetul bine. Copiii s-au privit cu curiozitate și limbajul semnelor (emoticoanelor) și al zâmbetelor i-a ajutat să treacă peste tracul de început. Limba engleză sună altfel din gura copiilor din New Delhi, dar cu siguranță nici noi, copiii români nu pronunțăm mereu corect. De fiecare dată, însă, doamnele profesoare prezente ne-au fost alături.

Pentru că nu avem cea mai bună conexiune la internet, iar diferența de fus orar nu este foarte prietenoasă, colaborarea noastră continuă sub forma unor mesaje video pe teme alese dinainte (zona în care locuim, școala noastră, cultura țării), care circulă între cele două comunități de elevi.

Am adus un PC în clasă și căutăm mereu activități interesante pentru pauze, „ca să ne odihnim creierașele și să ne pregătim pentru următoarea oră”, cum le tot spun. Îi învăț, înainte de orice, să fie curioși, să își păstreze mintea și sufletul deschise și să nu se teamă.

I-am vizitat ca să văd cum trăiesc și care e drumul lor spre școală

Am trecut și prin experiența școlii online, din fericire doar două săptămâni, și sperăm cu toții să nu se mai întâmple curând asta. Am suferit de dorul lor, pentru că nu toți au putut intra la orele desfășurate atunci și mi-am luat familia și am petrecut o zi întreagă, mergând în toate cele patru sate, să le văd ochii și să vorbim.

Nu știam foarte bine la ce să mă aștept. Dar mi-am dorit să văd unde trăiesc elevii mei, cum e drumul lor spre școală și unde se joacă. Am descoperit, în aceste peisaje superbe, sate triste, uitate de lume parcă. O parte dintre copii au venit la întâlnirea cu doamna singuri, dar am cunoscut și câțiva părinți care au fost curioși să vadă cine vine la ei în sat. Am stat de vorbă în lumina blândă a apusului într-unul dintre sate, Itrinești, cel mai îndepărtat dintre ele, și am privit jocul copiilor în curtea școlii. Cred că ne-a făcut bine întâlnirea și clar a contribuit la relația pe care o avem acum. Simt că apreciez mai bine acum starea cu care copiii intră pe ușă dimineața și pot ancora mai bine experiențele, exemplele pe care le ofer eu, de lumea din care ei vin și unde se întorc, după orele de curs.

Am stabilit ca punct de întâlnire, în fiecare sat, curtea școlii (pentru că acum câțiva ani funcționa câte un corp de școală în fiecare dintre cele 3 sate). Inițial, copiii mei nu știau la ce să se aștepte, dar imediat întâlnirea s-a transformat într-un prilej de joacă.

Dacă pentru elevii mei a fost un prilej să îi cunoască pe „copiii doamnei”, cei de acasă, și să mă vadă pe mine în afara orelor de curs, pentru copiii mei, crescuți la oraș, a fost ocazia perfectă să vadă cum trăiesc și învață alți copii. „Ce greu trebuie să le fie elevilor tăi”, au concluzionat băieții mei. Le-am povestit tot atunci, pe drumul de întoarcere, cum și eu, la rândul meu, am învățat în școala primară într-o școală cu predare simultană și cum după 3 ani, m-am mutat la o altă școală, pentru că prima s-a desființat.

Când îmi văd elevii dimineața, intrând veseli în clasă, îmi amintesc de dragul cu care îmi așteptam eu învățătoarea, în copilărie.

Nu regret nici o clipă decizia luată și m-am apucat iar de învățat, alături de ei. Sunt și eu acum, la rândul meu, bobocel la un program de conversie profesională și tocmai trec prin prima sesiune.

Așa că, după orele de la școală, când ajung acasă, îmi împart timpul între pregătit activitățile pentru următoarea zi, lecții cu copiii mei și învățat pentru sesiune. Nu mai spun de restul treburilor care se cer făcute prin casă, o las pe pisică să le facă.

„Împreună explorăm, ne jucăm și învățăm!”

Am pornit la catedră cu gândul că îmi doresc o lume mai bună pentru copiii mei. Îmi doresc să gândească liber, să își poată spune părerea și să decidă pentru ei, în cunoștință de cauză, mereu. Am descoperit că nu toți copiii au parte de părinți care îi pot ajuta, din diverse motive. Nu toate familiile înțeleg de ce este importantă educația și nu toți adulții își pun problema dacă puiul de om care intră în clasă este pregătit să învețe, dacă a mâncat, dacă a dormit sau dacă are unde-și face lecțiile. De multe ori, a fost nevoie de multă răbdare și de câteva jocuri ca să mă pot apropia de ei, să le câștig încrederea. Mă așez jos, pe podea lângă ei că să fim la același nivel și distanța să nu îi intimideze.

Am căpătat încredere că schimbarea vine, dacă îți dorești cu adevărat și îți asumi parcursul ei, pas cu pas. Ca fiecare om, am zile mai bune și zile când mă îndoiesc dacă fac destul, dacă pot eu destul pentru câte nevoi sunt în școală și în comunitatea unde merg. Dar nu renunț. Iau fiecare zi așa cum vine și încerc să dau cât pot din tot ce sunt și știu. Pentru că sunt convinsă că e important. Că este un început care le poate da elevilor mei curaj și încredere, un fundament pe care pot apoi construi, în direcția dorită.

Îmi dau putere îmbrățișările lor și micile scrisori de drag pe care le găsesc pe catedră sau pe colțurile fișelor de lucru. Îmi încarcă bateriile ochișorii veseli și momentele de „Aha, am înțeles acum, doamna”. Îmi crește inima când îi văd cum se ajută acum, când fac eforturi să lucreze în echipă și când îmi arată pe care treaptă simt ei că au urcat, după fiecare zi de școală.

Nu o să spun că e ușor. Poate nici măcar că e ceva ce poate face oricine. Pentru că nu e. Dar o să spun că merită. Am învățat mai mult despre mine, despre reziliența și creativitatea mea cât nu aș fi crezut. Nu-mi ajunge timpul să pun în aplicare toate ideile pe care le găsesc și câteodată nu-mi vine să cred când e deja vineri.

Știu că uneori, orice drum nou, vine cu temeri. Le-am avut și eu. Le am încă, uneori. Dar, dincolo de toate, rămâne mereu, puternic, motto-ul clasei noastre: „Împreună explorăm, ne jucăm și învățăm!”

*Teach for Romania este o organizație non-guvernamentală, care de 8 ani recrutează și pregătește oameni valoroși să devină profesori, învățători și educatori în școlile publice din România, în cele mai dificile comunități. Până pe 14 februarie, cei care doresc să contribuie la educația copiilor din mediile vulnerabile, se pot înscrie în program. Mai multe detalii aici.