„Ion” este romanul pe care în urmă cu aproximativ 40 de ani l-am studiat în liceu. Se studiază și acum. Nu mai știu dacă mi-a plăcut sau nu. Ceea ce-mi amintesc însă este modul în care „tovarășa profesoară” de română din liceu, Iulia Vlasa, ne-a determinat să-l citim.
Ne-a dat un termen să citim romanul, nu-mi amintesc deloc câte săptămâni, sau luni. Dar a stabilit că vom face, în sala de clasă, un proces al lui Ion, personajul principal. Iar pentru asta trebuia să știm cu toții textul, să putem să ne jucăm de-a avocații.
În ziua stabilită, în România anului 1984, într-o sală de clasă a Liceului Industrial „George Barițiu” din Cluj-Napoca, elevii clasei mele l-am judecat pe Ion. Ceea ce mi-a rămas în amintire, din România aceea adânc înnămolită în cultul personalității și politica partidului, ca o încălcare a regulilor, a cutumelor, a fost reorganizarea sălii de clasă. Aveam niște bănci masive, noi, din PAL verde deschis. Le-am împins pe marginea sălii de clasă.
Tovarășa profesoară, la catedră, era judecătorul.
În fața sa, la două bănci așezate perpendicular față de catedră stăteau, de o parte apărătorii, de cealaltă acuzatorii lui Ion. Ion era și el în altă bancă, în mijlocul sălii.
Colegii care nu au dorit să participe direct erau spectatori. Eu am fost unul dintre avocații apărării. Doamna profesoară a încercat să respecte protocolul unui proces.
Întâi și-a spus Ion varianta. Apoi avocații acuzării. Apoi a vorbit apărarea.
Nu știu dacă chiar aceasta este ordinea în viața reală, în sălile de judecată. Dar noi așa am procedat.
Cum l-am apărat pe Ion
A fost rândul meu să vorbesc în apărarea lui Ion. Am scos în evidență faptul că era un tânăr harnic și muncitor. Am citat: „Zenobia nu-l mai cicăli. Știa bine că băiatul, când e vorba de muncă, nu se codește și nu lenevește ca Glanetașu“. Am subliniat că era atât de sărac din cauza tatălui, poreclit Glanetașu, care, de-a lungul timpului a fărâmițat și vândut bucăți din pământul adus ca zestre de mama sa. Dintr-un lot care, la început, fusese atât de mare încât se puteau aduna douăsprezece care de fân, ajunsese o fâșie îngustă și lungă de pe care abia se puteau cosi trei care de fân. Am detaliat de ce porecla tatălui era „glanetașu”: deoarece în tinerețe fusese un apreciat cântăreț din fluier. În schimb, nu-i plăcuse deloc să lucreze și era un băutor învederat. Pe băutură se dusese averea, nu mare, însă care i-ar fi conferit feciorului, lui Ion, alt statut, unul de țăran de mijloc.
Am accentuat că Ion, era, practic, o victimă atât a tatălui care-l lăsase fără pământ, cât și a societății rurale din acele vremuri, în care conta doar proprietatea. În forul meu intim știam că Ion era vinovat, dar îi găsisem atât de multe scuze, atât de multe atuuri și speram să reușesc să-l salvez! Am vorbit bine până când am ajuns la problema copilului. Acolo am făcut o greșeală de logică, am spus ceva de felul, „deși nu-i trebuia copil, prin intermediul acestuia putea să ajungă bogat”. Când am realizat ce am spus, era târziu! Le-am ridicat mingea la fileu acuzatorilor și Ion a pierdut procesul. A fost declarat vinovat de moartea Anei, a copilului și înșelarea lui Vasile Baciu.
E cea mai pregnantă amintire din viața de liceu. Mi-a plăcut literatura, deși „tovarășa” nu-mi plăcea foarte tare. Avusesem în gimnaziu o profesoară pe care o venerasem, care mi-a trezit dragostea față de literatură, de limba română și de citit. În comparație cu profesoara mea din gimnaziu, cea din liceu era, în opinia mea, mai puțin dedicată. Dar ideea acestui proces mi se pare și acum genială.
Sunt profesori care-și lasă amprenta adânc în mințile copiilor. Îmi amintesc, cu drag, profesoarele mele de română din gimnaziu și liceu și de câteva profesoare sau profesori din gimnaziu.
Profesoara de geografie ne vrăjea la orele ei. De la ea am aflat că orașul Brasilia a fost construit special să fie capitala Braziliei și că are formă de avion. De la profesoara de română am aflat cum era poreclit Ionuț Jder, poreclă pe care, deși citisem romanul, n-o reținusem („Limbă dulce” era poreclit). Tot de la ea am aflat și mi s-a întipărit pentru totdeauna în minte, faptul că „noștri”, „voștri” se scriu cu un singur “i”!
Profesorul de istorie ne fascina. Era un bărbat înalt, solid, directorul școlii noastre, în biroul căruia nu ne doream să ajungem vreodată. La ore ne povestea, ne arăta diapozitive, ne citea, ne făcea să ne iubim înaintașii. În clasa a opta am luat o mențiune pe județ la istoria României. Profesorul de desen era un pictor care încerca, pe lângă desen și pictură, să ne formeze o cultură artistică. Aducea de acasă albume ale marilor pictori universali și ne făcea atenți la detalii, la tehnica de lucru, la subiectele preferate. De la el am învățat să recunosc picturile lui Monet, Degas, Renoir, Gauguin, Dali. Profesoara de matematică m-a făcut să nu uit niciodată care e formula „a plus b totul la pătrat”, calcularea ariilor și volumelor corpurilor geometrice și multe altele. În acest moment sunt în stare să rezolv subiectele de matematică de la evaluarea națională de nota 8!
Câți au curajul să lase manualele și să lucreze după propriile idei
Am ajuns la rândul meu profesor, în învățământul special. Multe lucruri s-au schimbat, unele în bine, altele în rău. Cele mai multe în rău. În acest moment profesorul este nevoit să completeze mormane de hârtii, să scrie zeci de rapoarte, procese-verbale, justificări, proiecte, orare, analize SWOT, angajamente, referate. De foarte multe ori trebuie să atașeze poze de la activitățile realizate (cele extracurriculare, cele din „Școala altfel” și din nou-nouța invenție numită „Săptămâna verde”).
Simt acum, de la catedră, că dacă mai sunt profesori dedicați, ca aceia pe care i-am avut eu, sunt puțini. Sunt puțini cei care au curajul să lase deoparte manualele perimate și să lucreze după propriile idei.
Mi-au rămas în suflet profesorii care au ieșit din cutia fișei postului, care m-au surprins și motivat, care mi-au lăsat amintiri și cunoștințe pe viață. Ca să avem mai mulți astfel de profesori, cred că aceștia trebuie recompensați. Oricât de nobilă, singura lor recompensă este rezultatul elevilor cu care au lucrat.
Trebuie modificate programele, trebuie încurajați, pecuniar și/sau social profesorii care chiar fac carte cu copiii, cei care au curajul să lase deoparte manualele perimate și să lucreze după propriile idei. Ieșirea din zona de confort, acceptarea provocărilor din partea copiilor (întrebări, dezbateri) nu este pentru oricine. Doar că profesorii care pot face acest lucru devin eroii copiilor.
