Așteptăm în continuare experiențele voastre din școală la adresa redactie@scoala9.ro, pentru campania „Good prof, bad prof”. Sperăm ca dihotomia „așa da/așa nu” să-i inspire pe cititori, să-i ajute pe profesori și să învățăm cu toții din ea.
Întâi m-am gândit să dau o replică distincției propuse de site-ul Școala9, Good Prof, Bad Prof și să descriu experiențele trăite alături de tot felul de profesori. Mai ales că e „luna” lor, cu zile aniversare și cu sfârșituri de an, iar urările, florile, lacrimile (de crocodil, câteodată), îmbrățișările, doamnele și mulțumirile pullulent (care abundă, curg, n.r.). Apoi mi-am zis că expresia Good Prof, Bad Prof prea împarte totul categoric și irevocabil. Or profesorii sunt și ei oameni. Pot fi și good, și bad (bun și rău) pe parcursul unei cariere și într-o viață. Unde începe binele și se sfârșește răul sau invers? De aceea am și ales un titlu mai plastic.
Vin eu însămi dintr-o familie de profesori. Asta nu m-a lecuit, am ales același drum, ca principiu. Nu predau disciplina aleasă de părinții mei, iar subiecții mei sunt deja majori, însă înțeleg destul de multe din sistem, ceea ce mă îndreptățește să scriu aici. Nu despre mine. Vă voi împărtăși cele trăite alături de profesorii care m-au format.
Evident, profesorii sunt la categoria good, ceilalți la bad. Dar repet, această distincție nu face decât să complice lucrurile, nu să le simplifice, cum a fost intenția, bănuiesc. În ce mă privește, și unii și alții au contribuit la maturizarea mea.
Primul profesor din viața mea de copil mi-a determinat cariera de acum. E de departe tot ce și-ar putea dori o minte avidă de cunoaștere și un suflet în creștere. Dincolo de idealizarea inerentă vârstei (aveam, totuși, 11 ani), rămâne privirea adultului cu distanța dată de ani. Și da, stă în picioare, așa cum am cunoscut-o atunci. O rezervă inepuizabilă de cultură, de spirit critic, de sensibilitate și un munte de inteligență. Mai presus de toate, știa să împartă și să împărtășească. În 22 aprilie 1986, când s-a stins Mircea Eliade, a intrat în clasă și astea au fost primele cuvinte pe care ni le-a spus. Aveam 13 ani și știam vag despre cine vorbește, nu era în manual. A, iar manualul, era undeva pe locul șapte. Nu avea(m) nevoie de el. Ne vorbea într-un înșir-te mărgărite perfect, fără vreo sursă la îndemână, parcă îi dicta cineva. Și ne plimba cu ea peste tot, la Paris, la Ermitage, în America, în Spania, în Africa. Făceam concursuri cine identifică opera și autorul. Și participam la procese literare. Și recitam. Și abia așteptam să îi spunem ce am mai citit. De Istoria Literaturii Române, varianta integrală, tot de la ea am aflat și m-am dus acasă la părinți cu o falcă în cer și una în pământ, să mi-o cumpere. O am și acum.
Disciplina predată, evident, limba și literatura română. Nu știu acum să spun ce am învățat mai mult, să mânuiesc o limbă maternă fără să o scap pe jos sau să citesc nebunește tot ce ne sugera/ indica/ ruga? Alternanța era atât de subtilă, încât atunci când făceam gramatică regretam orele de literatură și invers. Și cum mai scriam! Eram în stare să o oblig să mă asculte la fiecare întâlnire la clasă. La o oră, fiind lângă ea la catedră, cu caietul de teme pus peste catalogul deschis, gata să citesc, am văzut cu stupoare că nu mai aveam loc la rubrica note. S-a uitat la mine zâmbind. Și m-a mai ascultat o dată.
O adoram. I-am scris versuri pe care nu am îndrăznit să i le arăt vreodată. Și Doamne, cât m-am mai bucurat când, la admiterea la liceu, în alt oraș, am luat zece! Jubilam. Știam că de la ea învățasem să scriu.
Și dacă ar fi fost toți așa, m-aș fi transformat într-un produs perfect al școlii românești. Însă bemolul a fost acolo, necesară substanță de contrast. Aproape că nu mai conta ce disciplină preda bad prof. Sunt convinsă și acum că dacă în locul doamnei de fizică ar fi fost cea de literatură română, aș fi fost undeva la Măgurele sau chirurg. Cred cu tărie în vocația unui profesor și în puterea lui de a determina cariere și vieți. Însă doamna de fizică era uscată ca iasca, înfiorător de severă și nu am văzut-o zâmbind niciodată cât mi-a fost profesoară. Bine, nici nu prea avea de ce, eram atât de inhibată de severitatea ei încât mă împiedicam stupid la problemele grele. Și, din păcate, ea nu poseda tactul încurajării. Era mai degrabă profesorul vidanjor, un veșnic vânător de greșeli, umbla cu kalașnikovul permanent, iar noi stăteam împietriți sub privirea ei. Nici măcar pe cei care erau buni la fizică nu îi iubea, nu le arăta vreodată o urmă de bunăvoință.
Și cât de frumoasă e materia pe care o preda!
Greu voi uita orele de laborator când eram ultima la experimente, întrucât nu prestam îndeajuns și nu avea răbdare cu mine. În fața mea erau colegii mai căpuiți și mai pe fază, eu, năucă, timidă, mă alegeam cu disprețul. Biata mama mă ruga să iau note onorabile, să nu o fac de râs. Nu am trecut niciodată de pragul lui opt din zece, orice aș fi făcut. Și atunci era sărbătoare. Nu are rost să desfac analitic și psihanalitic ce o mâna în luptă pe doamna de fizică. Timpul a trecut, eu am rămas cu un model negativ perfect.
Lista e lungă și deschisă. Dar mă voi opri aici.
Diana Gradu este conferențiar universitar la Departamentul de Limbă și Literatură Franceză al Facultății de Litere de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.
