Când doi oameni sunt în contact fizic, între ei circulă informație – asta e una din ideile simple de la care pornește contact improvisation, o formă de dans ale cărei granițe sunt și țin să fie deschise, bazată pe explorare și spontaneitate, nu pe reguli și rutine. Adesea practicat fără muzică, e un dialog care cere ca partenerii să se asculte și să se urmărească unul pe celălalt, să fie atenți la ce se creează între ei atunci și acolo. Mișcarea apare din continua căutare în sine, dar și din permanenta racordare la corpul și energia celuilalt.
Combină ideea asta cu imaginea a 5 fete și 2 băieți de 7-11 ani zburdând pe covorul de la Centrul Național al Dansului din București (CNDB) în tricouri, colanți sau pantaloni de trening și șosete roz, mov, gri. Urmărește-i câteva minute, până le înveți numele și micile ticuri, și mai întâi vei vedea ceva ce pare dezordine. Carina, o cârlionțată brunetă căreia instructorii îi spun Prăjiturică, face roată după roată, de parcă tălpile ei cer în mod egal aerul și podeaua, iar când nu face roata, stă în șpagat. Barbu, cu părul blond, cât două treimi din el de lung, se plimbă și comentează rebel pe margine, nu tocmai încântat de exercițiul propus. Lena, cea mai mare dintre toți, dansează în salturi, parcă vrând să ardă și ultimele straturi de energie rămase la final de zi. Unii nu au răbdare să asculte până la capăt indicațiile care li se dau, alții uită repede de cel de alături și se pierd în bucuria de a fi în centrul spațiului performativ pe care singuri l-au delimitat cu bandă adezivă. Se apropie sfârșitul cursului și începutul verii, iar Smaranda Găbudeanu și Fabio Maria, trainerii lor, integrează oboseala inevitabilă a copiilor, alternând momentele de laisser-faire cu exerciții menite să restabilească conexiunea: „Să ne ascultăm unii pe ceilalți. Suntem foarte atenți unii la ceilalți”, le spun adesea.
Cursul lor săptămânal de contact improvisation are pauze cu gust de M&M’s, Mini Oreo și fructe la casoletă scoase din ghiozdan, și face parte din Școala Performativă pentru Copii, un program de cursuri de dans contemporan, practici corporale și educație artistică, lansat anul trecut de CNDB. Smaranda, care are studii de actriță-păpușar, și Fabio, un austriac stabilit de câțiva ani aici care vorbește fluent româna, s-au cunoscut în 2016, la un festival de contact improvisation din București. Când ea i-a propus să i se alăture ca trainer la CNDB, Fabio a acceptat fără să ezite, iar acum spune că niciodată nu înveți atât de mult despre ce înseamnă practica ta ca atunci când lucrezi cu copiii.
Dacă ai vreo slăbiciune sau neclarități, ei îndreaptă o lanternă spre ea. Au mult mai puțină răbdare decât adulții cu nesiguranțele tale. Se așteaptă să nu șovăi și să ai răspunsuri la tot, dar cum se împacă asta cu un dans în care a cerceta și a experimenta e mai important decât a ști?
Contact impro nu e un dans canonizat – dacă l-ai desena, ar trebui să imaginezi o formă cu contururi mișcătoare. „Fiecare profesor vine cu tot bagajul lui somatic și de cunoștințe de mișcare”, spune Smaranda, care a adus, de exemplu, pasiunea ei pentru desen în exercițiile de improvizație propuse copiilor, „și e considerat mai mult un facilitator – creează un spațiu și transmite niște cunoștințe, dar nu există ideea de ierarhie. E o filosofie a egalității, ca în jam session-urile din jazz, unde un maestru și un începător pot cânta împreună.”
Obișnuiți ca la școală, copiii pot percepe libertatea care li se dă ca pe o oportunitate de debandadă. De-asta, spune Fabio, e nevoie de multă claritate și de o atenție vie la reacțiile și nevoile lor. Uneori le place mai degrabă să stea în cerc, pe covor, și să creeze povești cu lame roz și măgari prăjiți de soare, pornite de la o frază rostită de Smaranda; alteori îi entuziasmează să danseze cu ochii închiși, sau să alterneze momentele de dans liber cu momente „în forță”, în care opun rezistență corpurilor din jur, peretelui sau podelei. O altă provocare este și să fie scoși din tendințele lor – mai toți vor să aibă momente solo, când contact impro e despre a-l privi pe celălalt, despre a stabili relații. Apoi mai sunt telefoanele, la care cei care au aleargă de cum începe pauza. Lui Fabio telefoanele i se par fix opusul dansului. „Pentru unii copii e foarte greu să mai fie atenți la ce se întâmplă și să se apropie de ce este în jur cu o mirare, cu o bucurie de a vedea”, spune el.
Și el, și Smaranda știu că ce le propun celor mici nu e ușor și că toate energiile cu care au de-a face în două ore de curs pot fi greu de gestionat. Copil sau nu, te afli în fața unui om și a unui corp străin. Vrei să atingi pe cineva sau preferi să nu? Cum te apropii de un om pe care nu-l cunoști? Ce faci când ți se spune să atingi? Smucești? Împingi? Tragi spre tine? Cum e când îl atingi pe celălalt? Cum te simți tu? Cum reacționează el?
Cursul ținut de ei nu e unul căruia i se potrivește întrebarea „Ce ați învățat astăzi?”. Mecanismele pe care le acționează în corp și-n minte sunt altele decât cele de la ora de sport, de la balet sau de la dansuri sportive. „E învățare experiențială”, spune Fabio. „Tu nu îți dai seama ce înveți în timp ce faci chestia asta, și durează destul de mult până îți dai seama ce știi și poți să aplici.” Dar când tot ce pare complicat e dat la o parte, începe să se vadă magia – și magia dansează.
Se vede Sato, care e home-schooled, și care la prima oră a intrat cu mama lui în sală, pentru că nu era sigur că va putea rămâne. I-a plăcut, a vrut înapoi, și la fiecare oră părea tot mai încântat de a fi printre alți copii, de a avea ceva de spus. Se vede Ștefania, un bețigaș cu păr drept, blond, și voce subțire, care toamna trecută, când a început să vină la CNDB, era timidă și nesigură. Acum merge la mai multe cursuri de la Centru, dansează în casă, e mai deschisă și are mai multă încredere în ea. „Noi nu avem chestia asta,” spune Ioana, mama ei, „noi nu avem contact cu corpul nostru. Aici nu e vorba de învățat un stil de dans, e vorba să-ți înțelegi corpul, să știi să ți-l manifești, să te exprimi altfel decât prin cuvinte.”
Uneori, copiii o fac pe Smaranda să se simtă ca într-un laborator de artiști. Maria are 8 ani și, spune mama ei, Imme, dansează din scutec. A adus-o la CNDB pentru că a simțit că e un loc unde își poate dezvolta pasiunea fără pampoane, sclipici și dansuri lascive, cum a văzut la alte cursuri de dans pentru copii, și pentru că Mariei, care improvizează mult în mișcare, i se potrivește un loc unde creativitatea primează.
Odată, când Smaranda și Fabio au pus muzică și i-au lăsat pe copii să danseze în voie, Maria le-a zis că a descoperit că poate dansa cu peretele, cu ochii închiși. „Atitudinea asta de a vedea ce se petrece cu corpul tău”, spune Smaranda, „de a-ți da o temă de mișcare, cum a făcut Maria, atitudinea asta față de dans în care eu cercetez e tare să o vezi la copii.”
„Nu vă grăbiți, că excursia nu e toată despre a fugi, este despre a explora, este despre a căuta”, am auzit și la cursul de dans contemporan pentru copii de 6-8 ani ținut de Catrinel Catană la CNDB. Catrinel lucrează cu copiii din 2009, când era în ultimul an de facultate la Coregrafie și preda opționale la grădinițe de stat. Între timp, a studiat kinetoterapie și motricitate specială, în încercarea de a completa latura estetică și conceptuală a dansului cu una terapeutică. „Un corp creativ și inteligent nu se naște din senin”, spune ea, „ci este precedat de o seamă de încercări.” I se întâmplă des ca planul de curs să fie dat peste cap de ideile cu care vin copiii și de reacțiile lor la ce descoperă în ei înșiși, și îi place asta – să vadă tradusă și în mișcare capacitatea celor mici de a se exprima fără constrângeri. Așa se cultivă spontaneitatea.
„Am avut copii de-a lungul timpului care nu puteau să râdă zgomotos”, spune Catrinel, „copii care nu își puteau deschide brațele, copii care nu aveau capacitatea de a empatiza cu ceilalți, și am ținut foarte tare să nu predau un curs drăgălaș și simpatic în care să-i învăț o coregrafie în sincron și o frază de mișcare impusă. Ba din contră, i-am încurajat să-și creeze propriile fraze de mișcare, să se miște în funcție de emoțiile acumulate în ziua respectivă, să-și construiască obiective, să plece de la povești din viața reală, de la ceea ce visează, de la ceea ce îi sperie sau bucură, de la ceea ce le dă putere când sunt într-o situație dificilă.”
Deși vede schimbări la copii, nici ea nu crede că ei pleacă de la curs cu ceva ușor exprimabil și imediat recognoscibil, ci pornesc într-o evoluție pe mai multe paliere, cum ar fi dezvoltarea eului corporal. Descoperă posibilitățile corpului lor, sentimentul de libertate de mișcare, devin mai atenți la relațiile cu ei înșiși, dar și cu cei din jur, conștientizează simetria, armonia, disarmonia. „Oricum pleacă, sper să plece frumos.”
La un final de curs, după ce picii au continuat să danseze pe Beautiful Tango chiar și după terminarea cântecului, după ce au plecat într-o drumeție și au depășit în dans, fiecare în felul lui, obstacole de tot felul – urși, un șarpe cu ouă, un mușuroi de furnici –, după ce au făcut poze la păsări, s-au cățărat și s-au târât prin peșteri, Catrinel i-a îndemnat, ca de obicei, să se întindă pe spate, să închidă ochii și să se concentreze pe sunetul respirației lor. „Și bineînțeles”, le-a spus, „îl întrebăm pe al nostru corp inteligent, surprinzător și fermecător, unde e cel mai mic dans din corp, unde se mai mișcă ceva.”
„Cel mai mic dans este între degete”, a spus o fetiță.
„În cutia toracică”, a venit alt răspuns, „în bazin, în plămâni și în respirație.”
„Toate degetele și în burtă și în șold.”
I-am văzut pe copiii de la CNDB în tot felul de exerciții: cineva se mișcă mereu în picioare, cineva mereu la nivel intermediar și cineva mereu la sol. Sau de îndată ce cineva pășește în spațiul performativ, cine dansa acolo iese. Ștefania încercând să facă roata, una precaută și incompletă. O dată, de două ori, depășindu-și fără îndemne din afară reținerile. Maria în alertă, cu ochii strălucindu-i a prezență, de parcă trăiește să danseze. Copii care cer AC/DC, care vorbesc de Pusheen și Minecraft, care când li se spune să se atingă, tind să se îmbrâncească, pentru că, așa cum spunea Smaranda, deja urmează coduri și fac asocieri automate. Impulsul spre haos, dorința de ordine, frica de a ieși în față, nevoia de a fi văzut, tendințele din viața de zi cu zi sunt toate acolo, simultan, pe covor. Cum faci să iasă din asta un dans în care mișcările să nu pară forțe separate, ci intersecții?
„Eu vreau să facem aia cu un partener care să te ghideze când ai ochii închiși”, a spus Sato la a cincea întâlnire, ultima de dinaintea spectacolului de final, și a primit pe loc rolul de ghid. S-a mișcat conștiincios și entuziast și atunci, dar și ceva mai târziu, când el și Ștefania au dansat cu ochii deschiși. Era o căutare evidentă. Nu se găseau tot timpul, nu înțelegeau mereu ce transmite celălalt, dacă să o ia în jos sau în sus, dacă să-și urmeze propriul corp sau pe al celuilalt, dar erau prezenți, nescăpându-se din priviri, ignorând totul în jur. Erau magnetici, într-o devenire miniaturală care tăia respirația.
