CRONICĂ. „Premiantul” și „Jurnalul străzii”, două filme despre profesori care schimbă lumea. „Vreau să fiu profesorul pe care nu l-am avut niciodată”

Brad Cohen s-a născut la 18 decembrie 1973 într-o familie de evrei. Părinții săi au divorțat când era mic. A crescut alături de mamă și fratele său, Jeff. La scurtă vreme a fost diagnosticat cu Sindromul Tourette, o tulburare care îți provoacă ticuri involuntare și tendința de a folosi cuvinte obscene. Și asta i-a provocat numai neplăceri la școală fiindcă profesorii îl catalogau ca scandalagiu și îl pedepseau adesea. Profesorul său din clasa a V-a, de exemplu, l-a umilit în fața clasei și l-a obligat să-și ceară scuze colegilor pentru că era altfel. 

Mama i-a fost sprijin permanent, dar tatăl l-a judecat și i-a provocat frustrări. Doctorii i-au spus că boala a survenit deciziei părinților săi de a se separa. 

În loc să-l doboare, l-a făcut să se încăpățâneze să devină „profesorul pe care nu l-a avut niciodată”. După ce a absolvit și a primit certificatul de predare, 24 de școli elementare l-au respins, până să fie angajat la școala primară Mountain View din districtul Cobb, Georgia. A fost începutul unei cariere excepționale. A ajuns să fie numit profesorul anului din Georgia, chiar dacă era debutant.

Superputerile unui profesor

Chiar și cu sindromul Tourette, cu toate traumele din copilărie, a reușit să aducă inspirație în jurul său, elevilor săi, să fie el însuși o inspirație. Un traseu demn de pus între coperte. Ceea ce s-a și întâmplat. Cartea apărută în 2005 sub titlul „Front of the Class: How Tourette Syndrome Made Me the Teacher I never Had” („Cel mai bun din clasă: cum Sindromul Tourette m-a făcut profesorul pe care nu l-am avut niciodată”), de Brad Cohen și Lisa Wysocky, a fost tradusă în peste 50 de limbi. 

Și apoi, a fost ecranizată în filmul „Premiantul” („Front of the Class”), în regia lui Peter Werner, ecranizat în 2008, cu acțiunea în Shreveport, Louisiana. 95 de minute de văzut cu inima. 

„Nu vreau decât să fiu văzut ca un om normal!”, „Cu Tourette sau fără Tourette, eu vreau să ajung profesor!”, „Nu am de ales, dar trebuie să arăt că Tourette face parte din mine și nu mă împiedică. Dacă renunț, înseamnă să le dau dreptate celor care mi-au zis că sunt pe drumul greșit.” Nu vreau să dau spoilere, așa că m-am oprit asupra acestor fraze care m-au impresionat mult. 

Iar cartea aș vedea-o în capul listei lecturilor obligatorii atât pentru elevi, cât și pentru profesori. Nu pentru a afla detalii despre cum se desfășoară un om care are acest sindrom, ci pur și simplu să învețe că fiecare are nevoile lui și că este special indiferent de dizabilitatea pe care o poartă și pentru care nu trebuie să aibă vreo vinovăție. Brad Cohen a îndurat jigniri și nenumărate umilințe, dar a reușit. Tuturor acelor Brad Cohen care nu au găsit puterea să se ridice, le datorăm vizionarea celor 95 de minute. Fac mai mult decât orice lecție, pe Zoom sau în clasă. 

Foto: Actrița Hilary Swank, alături de profesoara Erin Gruwell, pe care o joacă în „Freedom writers”

Cum să faci școală într-un cartier cărora nimeni nu-i dădea vreo șansă

„Freedom Writers” sau „Jurnalul străzii” este o ecranizare după cartea omonimă a profesoarei Erin Gruwell. Filmul este regizat de Richard LaGravenese, apărut în 2007 și inspirat dintr-o poveste reală relatată în jurnalele unui grup de adolescenți din Long Beach, California, SUA. Ideea filmului a venit de la jurnalista Tracey Durning, care a făcut un documentar cu profesoara americană Erin Gruwell, devenită cunoscută după metodele sale altfel de predare. Și-a aplicat modul de predare la clasa unor elevi care proveneau din medii defavorizate, din cartiere rău famate, violente, cu educație precară. A fost o provocare acel an școlar pentru ea, mai ales că a fost prima experiență în învățământ. A ales să se implice total, deși până și colegii din cancelarie erau împotriva sa, dar a găsit cumva calea de a intra la inima tuturor. Și-a pus elevii să-și scrie povestea de viață în jurnale pe care le-a adunat ulterior într-o carte. La rândul lor, aceștia au văzut în ea un model, care le-a oferit îndrumări prețioase, prima persoană care a crezut în ei. 

Seamănă puțin cu „Minți periculoase” („Dangerous minds”), în care Michelle Pfeiffer joacă rolul unei profesoare tot dintr-un liceu în care violența era la ea acasă. 

Filme-școală, de văzut acasă sau cu elevii

Două filme despre empatie, incluziune, acceptare, răbdare față de semenii noștri, despre prietenii adevărate, strânse, bazate pe principii și valori. Două filme despre bunătate, din care învățăm că schimbarea este la noi, care ne arată că nu trebuie să așteptăm ca autoritățile să facă ceva, pentru că evoluția ține de noi. Și cel mai important, că prejudecățile nu ne fac bine. Niciodată. Ceea ce încerc să le imprim și copiilor mei de la grădiniță. 

Știu că există și în România astfel de profesori care ridică educația la rang de artă, care nu-și pun bariere, care se implică total în ciuda lipsurilor dintr-o instituție, care nu e în competiție decât cu el însuși, care nu aleargă după diplome și după gradații de merit doar pentru un avantaj financiar, care are curajul să iasă în față și care este altfel față de majoritatea profesorilor din cancelarie. Și care sigur merită un film.