Haideți să ne închipuim un turn de fildeș al cercetătorilor în care un bec cu lumină incandescentă este mereu aprins, semn că se produce cunoaștere. La nivel ipotetic, studiile au demonstrat că educatorii și profesorii care utilizează rezultate ale cercetării sau își fundamentează acțiunile cu argumente științifice, pot contribui la creșterea performanței individuale sau sistemice. În mod realist, între cercetători și profesori există o relație complicată și fiecare pare să aibă partea lui de poveste – profesorii se inspiră de la colegii lor în practicile educaționale, iar cercetătorii par motivați de accesiunea în cariera academică, în majoritatea cazurilor.
În 1826, comunitatea de cercetători din Londra a redactat, o perioadă, un ziar săptămânal prin care cercetarea era adusă mai aproape de publicul larg, într-un limbaj mai prietenos. Revista Societății pentru Diseminarea Cunoașterii s-a vândut cu 1 penny și a avut scopul de a educa publicul în domenii precum știință, literatură, istorie și etică. Azi, diseminarea și utilizarea cunoașterii practice a devenit o provocare și o nevoie deopotrivă în domenii precum educația sau sănătatea care au o dinamică de dezvoltare proprie. Dovada că lucrurile stau așa e faptul că mulți autori consideră că cercetarea educațională nu reușește să răspundă nevoilor din teren ale celor care pot să o utilizeze sau că interesele cercetătorilor nu sunt și interesele beneficiarilor. Existența turnului de fildeș arată și rupturile dintre aceste categorii de actori. La acestea se adaugă și faptul că educatorii întâmpină dificultăți când vine vorba de a le folosi în practica lor, pentru că nu sunt familiarizați cu limbajul deseori prea rigid și sofisticat sau cu tabelele, frecvențele și calculele statistice.
În fața unei astfel de perspective, stimularea factorilor pozitivi și înlăturarea barierelor care împiedică implementarea de practici bazate pe evidențe derivate din cercetare este, în mod general, prima soluție, chiar dacă nu este limpede cine ar trebui să pună cărămida la fundația podului despărțitor.
La nivel internațional există asociații care își pun problema promovării, diseminării și utilizării cercetării în diferite domenii. În educație, putem pomeni de Asociația Europeană de Cercetare Educațională care antrenează în conferințele anuale această temă, iar în România putem menționa Conferința Națională de Cercetare în Educație - CERED, o inițiativă a Asociației Române de Cercetare Educațională, a Universității din București, Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, Universității “Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Universității de Vest din Timișoara și a Institutului de Științe ale Educației. Aceste inițiative sunt adresate cercetătorilor în educație, cu scopul explorării unor moduri eficiente în care practicienii dar și decidenții sau presa) pot beneficia mai mult și mai ușor de cercetare pentru acțiuni și inițiative fundamentate, cu impact în sala de clasă.
La firul ierbii, însă, utilizarea cercetării poate fi înțeleasă în alt mod.
Ne amintim de momentul în care a fost introdusă clasa pregătitoare ca an de școlarizare. În 2013, Institutul de Științe ale Educației, la solicitarea Ministerului Educației Naționale, a elaborat o evaluare a stării sistemului educațional românesc în raport cu politica propusă, cât și impactul politicii respective asupra școlarizării copiilor și ce ar presupune implementarea acesteia. O echipă mixtă de cercetători a elaborat un raport bazat pe o metodologie de cercetare care, ulterior, a fundamentat politica Ministerului și astfel inițiativa a fost implementată de școli.
Pe de altă parte, universitățile se angajează în proiecte pentru practicieni. Amintim aici proiectul RoDaWell, implementat de Universitatea din București, prin Facultatea de Psihologie și Științele Educației, în parteneriat cu VIA University College din Danemarca. Prin acest proiect de mai bine de doi ani de cercetare și practică pedagogică în peste 30 de școli și grădinițe din România, a fost înființat Centrul Educațional Româno-Danez pentru Starea de Bine a Copilului care subsumează practici, instrumente accesibile, programe de training și direcții de acțiune pentru cadrele didactice. Toate propunerile au în centru cele patru direcții majore ale stării de bine a copilului, identificate prin cercetare și în comparație cu alte clase unde nu s-a produs nicio intervenție pentru starea acestuia: autonomia copilului, interacțiunile pe care le are în școală, mediul de învățare și incluziunea.
Dar și cadrele didactice preiau inițiativa. Unele dintre acestea își dedică foarte multă energie aranjării claselor de elevi. Subiectul despre decorarea claselor la început de an, imaginația, dotările făcute și managementul clasei de elevi, ocupă un loc de cinste pe grupurile de socializare ale profesorilor în care aceștia își împărtășesc ideile. Aici, chestiunea este delicată: pe cât de importantă este sala de clasă, pe atât de importante sunt studiile (1, 2, 3) care reglează prezența prea multor detalii sub ochii elevilor care mai degrabă inhibă și blochează învățarea. Nu știm exact pe ce se bazează alegerile educatorilor în privința organizării mediului de învățare, și e nedrept să generalizăm într-o direcție. De menționat faptul că există inițiative precum mesele rotunde în jurul cărora elevii lucrează (despre care s-a scris că stimulează interacțiunea, dialogul și învățarea prin întrebări), prezența canapelei ca loc de relaxare sau a bicicletelor statice pentru copiii hiperactivi.
Percepțiile profesioniștilor cu privire la utilizarea cercetării în practica educațională
Georgeta Ion, în prezent cadru universitar la Universitatea Autonomă din Barcelona, a condus un studiu* despre percepția practicienilor din educație din România despre utilizarea cercetării în activitatea lor. Răspunsul celor 60 de cadre didactice din învățământul preuniversitar, consilieri școlari sau reprezentanți ai asociaților profesionale, deși nu este reprezentativ pentru o percepție generală, poate fi un punct de pornire relevant. Ulterior, Georgeta a condus un alt studiu în perioada 2016-2018, alături de o echipă extinsă, despre relația dintre cercetători și decidenți, transferul de cunoaștere către beneficiari și politici bazate pe evidențe.
Prin studiul derulat, putem afla că atunci când cadrele didactice doresc să implementeze noi practici la clasă sau să adopte un proiect inovator, se inspiră din o mulțime de surse, iar una dintre ele poate fi chiar cercetarea științifică. Iată câteva date relevante derivate din studiul la care ne referim:
· 53,3% dintre practicieni îi consideră ca sursă de inspirație pe alți colegi de breaslă, din exteriorul instituției în care își desfășoară activitatea.
· 48% dintre respondenți declară că au utilizat date din cercetări, rezultate ale cercetărilor sau studii în activitatea profesională și ulterior au confirmat impactul pozitiv pe care l-au avut din punct de vedere profesional.
· 41,7% se inspiră de la colegii profesori din școala în care își desfășoară activitatea.
· Cercetătorii din universități sunt considerați o sursă de inovare pentru aproximativ 22% dintre respondenți.
· Centrele de formare ale profesorilor, consultanții profesioniști în cariera didactică sau centrele regionale sau naționale de formare sunt considerate surse în proporție medie de 15% fiecare categorie
· Niciun respondent nu a raportat ca sursă de inspirație sindicatele.
· Consilierii școlari preferă să se consulte cu superiorul ierarhic, în timp ce profesorii din gimnaziu și liceu apelează la colegii din afara instituției în primul rând, apoi la cei din instituția unde predau ca sa să inspire cu practice noi.
Ce înțelegem din datele de mai sus? Dacă aceasta este o tendință generală și având în vedere parcursul unui profesor în cariera didactică, poate fi relevant să ne gândim la ce impact real sau ce rol joacă universitatea în formarea profesorilor. Dacă nu este considerată o sursă de inovare decât pentru o proporție mică, atunci ce ar putea face universitățile mai mult în sensul acesta?
Respondenții care sunt și cadre didactice au declarat, în proporție de 67%, că țin pasul cu ultimele descoperiri/abordări citind ce mai apare nou în domeniul lor, au optat pentru activitatea cercetătorilor din universități (61%), colegi din afara instituției (54%) și centrele de formare a profesorilor (50%). Topul care reiese din preferințele consilierilor educaționali este următorul: asociațiile profesionale (60%), centrele de formare a profesorilor (50%) și parte din management administrativ (50%). Comunitatea academică a fost relevată doar pentru 8% dintre consilierii educaționali.
Ce bariere împiedică utilizarea cercetări în practicile de la clasă?
Ceea ce îi împiedică pe practicieni sunt lipsa resurselor financiare - având în vedere că unele articole sau cărți sunt accesibile contra cost), de timp - se menționează sarcina grea a implementării curriculumului școlar sau lipsa de informații despre locul unde ar putea găsi date din cercetare. De asemenea, se pare că practicienii simt o tendință care militează împotriva noilor idei, pentru a nu ieși din status quo-ul deja existent sau reticența managerilor și rezistența la schimbare. A fost identificat si faptul că „limba de cercetare nu este întotdeauna adaptată la nevoile și interesele lor ca profesioniști în domeniul educației”.
Procentual, barierele se regăsesc în felul următor:
- Resurse insuficiente (financiare, lipsa de timp, volum mare de muncă) – 28,3%
- Elemente structurale (cultura organizațională, reticența față de schimbări, personalitatea liderilor) – 28,3%
- Factori legați de disponibilitatea informațiilor și accesul la cercetare – 23,3%
În cuvintele practicienilor, pe scurt:
„Lipsa fondurilor. Lipsa de timp. Nehotărârea managerilor. Reticența profesorilor. Mentalitatea cadrelor didactice. Refuzul de a adopta noi practici educaționale. Lipsa de informații și accesul la cercetare. Nu sunt capabil să aflu despre cercetarea și am obstacole în accesarea rezultatelor cercetării. Instituțiile nu comunică rezultatele cercetării într-un mod vizibil. Lipsa de informații și oportunități în comunitățile rurale."
Ce sugerează practicienii că se poate face pentru o relație mai puțin complicată cu cercetarea?
Studiul a permis și răspunsuri deschise la aceste probleme, care pot fi considerate sugestii de acțiune de către oricine și-ar dori să construiască acel pod între cercetători și practicieni.
- Creșterea încrederii față de programele de cercetare și instituțiile care promovează cercetarea
- Creșterea vizibilității cercetărilor
- Reviste cu acces liber și publicarea online a articolelor, cercetărilor elaborate
- Crearea unui set prietenos și coerent (care funcționează în practică, nu doar teoretic) de mecanisme care facilitează dezvoltarea proiectelor între instituții, bazate pe încredere și sprijin reciproc
- Implicarea mai bună a conducerii în abordarea cercetării în practici
- Comunități de practică pentru discuții
- Stimularea interesului față de inovare
Am întrebat-o pe Georgeta Ion, autoarea principală a articolului ce putem reține din acest studiu.
Școala9: Care este ideea principală cu care putem rămâne după acest studiu?
Georgeta Ion: Studiul ne atrage atenția asupra percepției pe care o au practicienii asupra cercetării științifice și asupra rolului ei în fundamentarea deciziilor didactice pe care le iau. Vedem așadar că în primul rând practicienii se bazează pe colegii lor din afară școlii și din propria școală atunci când vor să implementeze noi idei.
Ș9: Care este primul lucru pe care l-ar putea face cercetătorii pentru a facilita utilizarea rezultatelor muncii lor?
Profesorii au încredere în primul rând în ceea ce știu colegii lor, în cunoașterea derivată din propria lor experiență, și abia după aceea au încredere în rezultatele cercetării științifice. Asta arată că noi, că cercetători avem de câștigat un „teritoriu” nou și mai ales avem de câștigat încrederea celor care pot beneficia de munca noastră. Iar asta se obține prin stimularea colaborării orizontale și cultivarea relațiilor directe între cercetători și practicieni, în care ambii să fie actori principali și să se alimenteze reciproc din cunoașterea și experiența lor.
*Articolul „Percepțiile profesioniștilor cu privire la utilizarea cercetării în practica educațională” scris de Georgeta Ion și Romiță Iucu, a apărut în European Journal of Higher Education, volumul 4 în anul 2014. Cercetarea este parte a unui proiect finanțat de către Unitatea Executivă pentru Finanțarea Învățământului Superior, a Cercetării, Dezvoltării și Inovării (UEFISCDI), și câștigat în competiția 94/2011 de echipa de autori a studiului prin Centrul de Dezvoltare și Formare în Învățământul Superior al Universității din București.
